Hotel Caro – Casa mea la RoBlogFest

Product March 24, 2011 CristinaTM

Până acum, de câte ori am mers la București în ultimul an am dormit la un prieten tare drag mie. Aș fi făcut la fel și acum, cu ocazia RoBlogFest, dar omul nu-i tocmai disponibil, că-și renovează una alta prin casă. Cum mie nu-mi prea place praful, că-mi provoacă o ușoară alergie, am zis să-mi caut un hotel drăguț unde să dorm vineri și sâmbătă noapte.

După care am văzut că Standout, împreună cu Hotel Caro pun la bătaie 10 camere pentru participanții la RoBlogFest. Foarte bine s-a legat toată povestea. M-am uitat puțin pe pagina hotelului și nu pot decât să spun că arată foarte bine, chiar mai bine decât va arăta casa prietenului meu după renovare (no offence, my friend). Acum, ce să vă spun? Pe mine m-a cucerit aerul vintage pe care îl emană și atenția pentru detalii. Dar cel mai mult mi-au plăcut culorile: bordeaux și crem, una dintre mix-urile mele preferate. Știați că asta e combinația de culori specifică dinastiei Tudor? Mno cum să nu te simți ca o regină când ești înconjurată de mobilier vintage și culori regești? Spun asta și pentru că am văzut că e hotel de 4 stele. Mă gândesc că serviciile se vor ridica la nivelul așteptărilor.

Așa că pe mine m-au convins pozele de pe site. Dacă tot ajung și eu la primul meu RoBlogFest, zic să mă bucur de un tratament regal. Dacă i-am convins și pe cei de la Standout, vă povestesc luni sau marți cum mi s-a părut hotelul.

2 Comments

Muncă, pasiune și relații

La Feminin March 23, 2011 CristinaTM

Mie, dacă nu-mi place un produs, nu-l pot promova. Dacă nu-mi place un client nu pot lucra cu el. Dacă nu-mi place un om, nu pot să mi-l fac prieten. Știu că sunt de un subiectivism cras în situațiile astea, dar prefer să lucrez cu entuziasm pentru cine și ce îmi place decât să lucrez de nevoie pentru bani.

Cunosc Țșpe cazuri de oameni care se plâng de job-ul lor, de șeful lor, de oamenii cu care ies la bere. De fiecare dată le spun că poate e momentul să schimbe ceva. Deși le înțeleg argumentele atunci când îmi spun că nu pot schimba nimic, nu pot fi de acord cu ele. Am renunțat la job-uri sau la clienți care nu mi-au plăcut, chiar dacă pe moment a însemnat să pierd niște bani și niște ore de muncă investite acolo. Poate oi fi eu defectă, dar dacă nu fac cu drag ce fac, apoi mai bine stau cuminte și-mi văd de alte treburi.

Vorbeam azi cu un prieten despre câtă pasiune e bine să pui în munca ta. Concluzia noastră a fost că, cu cât mai multă, cu atât mai bine. Până la urmă partea emoțională a unui lucru se transmite și celorlalți. Dacă ai muncit cu drag la ceva, o să se reflecte în rezultate. Munca va fi mult mai bine documentată, detaliile vor fi urmărite cu grijă și produsul livrat va fi, de multe ori, peste așteptări. Ceea ce înseamnă că, cel mai probabil, clientul respectiv o să revină.

Bineînțeles, entuziasmul și pasiunea nu sunt de ajuns. Că degeaba muncești cu drag dacă nu știi bine ce faci. Așa că documentarea continuă e la fel de importantă. Dar asta e deja altă poveste. La fel cum altă poveste e și constanța în ceea ce faci. Pentru că degeaba te apuci de-o treabă plin de entuziasm, dacă atunci când dai de greu (și întotdeauna dai) lași totul și sari la următoarea idee.

E esențial să-ți păstrezi vie pasiunea pentru muncă. Și asta poți s-o faci doar dacă te focusezi pe rezultate și nu te lași prins în amalgamul de provocări și dileme care apar pe parcurs. Cam ca într-o relație. Degeaba există pasiune la început. Dacă nu e întreținută, relația se strică și fiecare merge pe drumul său. Adevărata provocare e să reușești să menții viu interesul celuilalt, dar în special al tău.

3 Comments

Ivatherm – produse cosmetice românești

Product March 23, 2011 CristinaTM

Am trecut de 25 de ani și, ca pe orice femeie, a început să mă preocupe mai mult sănătatea tenului meu. Nu de alta, dar vreau ca atunci când ajung la 40 de ani să mă pot mândri cu o piele îngrijită și să nu mă simt ca la 60. Că, teoretic, aș avea toate premisele: fumez mult, dorm puțin, trăiesc într-un oraș plin de praf și, recunosc, nu petrec fiecare sâmbătă la cosmeticiană, că n-am timp și de asta. Am găsit câteva soluții de îngrijite a tenului acasă, cu rezultate care mă bucură.

În general încerc să folosesc produse românești, pentru că sunt de calitate și costă mult mai puțin decât altele pentru care plătești și brandul pe lângă crema din cutie. De curând am aflat că Trender au o campanie cu Ivatherm, o companie românească de produse cosmentice pe bază de apă termală. Știam de la niște prietene că sunt produse de calitate, dar parcă nu mi-a venit să renunț la ce știam eu că funcționează doar pentru a cumpăra ceva nou. Eh, uite că odată cu campania asta de la Trender, am ocazia să încerc și produsele Ivatherm.

Am ales un gel de curățire și un fond de ten lichid. În următoarea lună le testez și vă povestesc și vouă cum mi se par. Le am de joia trecută, dar am zis să le folosesc câteva zile înainte să scriu, să știu cel puțin câteva caracteristici despre fiecare. Gelul de curățire, pe numele lui IvaPur curăță bine tenul și este mai delicat cu pielea mea decât cel pe care-l foloseam înainte. Îmi place și mirosul lui, că dacă nu-mi plăcea, nu l-aș fi folosit deloc. Nu cred în cremele cu rezultate miraculoase care te fac să miroși a untură de oaie. Așa că mă declar mulțumită de IvaPur după 5 zile de când îl folosesc. Vă mai povestesc peste o săptămână sau două ce se mai întâmplă.

Fondul de ten se apropie ca și consistență cu cel de la Vichy pe care l-am folosit până de curând. Împreună cu anticearcănul, prietenul meu cel mai bun, ascunde perfect nopțile de nesomn și mă ajută să mă prezint fresh la întâlnirile cu oameni. Îmi place că se întinde ușor și nu se șterge la orice atingere. Am avut eu și ceva fond de ten care rămânea pe șervețele când eram răcită. Trebuia să umblu cu el în geantă. Bine că pe ăsta nu trebuie să-l car după mine. Îl aplic dimineața și nu mai am grija lui până seara când mă întorc acasă. Ceea ce-i foarte bine, că la cât alerg tocmai fardat prin băile localurilor mi-ar lipsi. Pentru că-l folosesc doar de câteva zile nu știu dacă are vreun efect asupra tenului pe termen lung, dar vă spun eu pe parcurs.

Ne-om citi pe subiectul ăsta peste vreo săptămână sau două. Până atunci tenul meu se răsfață puțin cu produsele pe care le-am primit.

No Comments

Cum am scăpat de stalkeri

La Feminin March 23, 2011 CristinaTM

Mă plângeam acum un an că în jurul meu pendulează o mână de stalkeri. Nu înțelegeam eu bine ce caută toți acolo, că nu-i tare vroiam, dar erau și mă sâcâiau urât. Un prieten, apoi mai mulți, mi-au zis că-i numai vina mea, că nu știu să le arăt din prima că nu au ce căuta lângă mine și că mă port mult prea frumos cu ei.

Acum, după un an, mă declar stalkerfree. Și sunt foarte fericită cu asta. Observ că niște mici trucuri aplicate cu fiecare dintre ei m-au scos, ce-i drept nu foarte PR-istic, din povestea asta. Vi le spun și vouă, chiar de tind să se supere careva pe mine, că se simte direct implicat.

În primul rând, am învățat să spun un NU ferm atunci când nu am vrut ceva de la vreun om. Ce-are dacă se supără? Îi trece. Decât să nu pot eu dormi noaptea de telefoane și să nu-mi pot da check-in pe unde umblu, mai bine mormăie altcineva vreo două trei săptămâni și apoi îi trece.

Nu am răspuns la telefon cu săptămânile. Mă refer aici la cazul celor foarte insistenți, care n-au înțeles Nu-ul meu, oricăt de ferm, direct și dintr-o bucată a fost spun. Că, nu-i așa, unii au impresia că în spatele fiecărui nu se află un ”poate”. Așa au învățat și ei de la alții, nu-s de condamnat. Oricum, după vreo lună de nerăspuns la telefon, timp în care Inbox-ul meu s-a umplut de mesaje, au încetat și apelurile telefonice. Totuși, unii au trecut mai departe de asta.

Chiar dacă apar la diverse party-uri și mă plimb prin diferite localuri cam în 4 nopți din 7, nu am fost niciodată disponibilă pentru ei. Ba am avut treabă, ba am fost obosită, ba pur și simplu le-am spus că nu am chef să merg cu ei, că am alte planuri. Oricum, în general, merg peste tot cu prietenii mei, deci nu sunt singură și nici nu pot fi abordată prea ușor. Pentru că nu vreau. Majoritatea s-au oprit înainte să ajungă de punctul ăsta. Doi au avut voința mai puternică de atât.

Le-am blocat accesul la conturile mele online, nu le-am răspuns în continuare la niciun fel de mesaj, mail sau telefon și, de câte ori s-a întâmplat să ne vedem pe la diverse evenimente sau party-uri și-au luat marele ignore. Astea două sunt niște cazuri speciale, pentru că un om normal, oricât de mult și-ar dori pe cineva, se oprește înainte de acest mare ignore. După părerea mea, stadiul ăsta e foarte dureros. Când ajungi într-un punct în care omul pe care tu-l adori nu te mai observă, e de-a dreptul crunt. Cred că doare foarte tare, dar mno…nu știu exact, că nu i-am întrebat pe vreunul.

Ideea e că de vreo câteva luni mă pot bucura liniștită de toate ieșirile mele prin cluburi, de toate evenimentele la care merg și dorm mult mai liniștită. Nu mă mai deranjează niciun stalker și sunt mândră de asta. Recunosc, jocurile mele de copil idiot mi-au dat ceva bătaie de cap, dar acum, că știu ce urmări pot să aibă m-am liniștit. Mă simt ca după o terapie în cercul alcoolicilor anonimi. Vindecată de stalkeri și gata să mă bucur de tot ce e frumos în jurul meu.

3 Comments

Jobul de luni

JOB March 21, 2011 CristinaTM

Jobul de astăzi se adresează celor care vor să plece din țară. E un job drăguț, de Customer Care, tocmai la Bratislava. Chiar dacă e vorba de o altă țară, tot cam același lucru e de făcut, ca în orice job de acest fel. Adică trebuie să oferiți asistență clienților companiei și să puteți face o vânzare. Este vorba de o firmă de IT, dar nu vă speriați dacă nu sunteți mari cunoscători. Se oferă training-uri despre produsele companiei și multe materiale ajutătoare, mai ales în primele câteva luni.

Cerințele nu sunt mari, dar adevărul e că se adresează în mare parte celor care au terminat o facultate de litere sau celor care sunt nativi în germană, franceză sau italiană. Bineînțeles, engleza la un nivel conversațional este și ea o cerință eliminatorie. În rest, se cere răbdare și atitudine pozitivă, că e vorba de lucru direct cu oameni și abilitatea de a lucra cu un calculator.

Mie mi se pare că sună chiar bine. Practic trebuie să știți două limbi de circulație internațională și cam atât. Primiți pachet de relocare (nu știu în ce constă, dar se discută la interviu), traininguri despre produsele pe care veți oferi consultanță și o serie de cursuri și programe de integrare socială. Fiind vorba de o țară străină, oricine își dorește să cunoască mai bine cultura și oamenii țării în care se mută.

Dacă vă place cum sună oferta asta și știți germană, franceză sau italiană, vă invit să aplicați cu un CV la oana.hodea@manpower.ro. Baftă și entuziasm!

No Comments

Tu cu cine vorbești?

La Feminin March 20, 2011 CristinaTM

Puțini sunt cei care se mai confesează unui preot. Nu mai e la fel ca altădată, pentru că nu mai simțim nevoia de a merge la biserică și a ne spovedi. În primul rând pentru că nu mai credem că un om, fie el și preot, ne poate spăla de toate păcatele. Unii prefersă să vorbească cu un psiholog, deși la noi în România sunt destul de puțini (oamenii care merg la psiholog), comparativ cu alte țări. Nevoia nu e de a ne simți păcatele iertate, ci de a ne descărca sufletul cuiva și a ne ușura cumva de tot ce nu putem vorbi cu oamenii din jur, orcât de dragi ne-ar fi. Sau poate tocmai de-aia.

Personal nu sunt mare fană de biserici, de orice fel ar fi ele. Nici de mers la psiholog, că nu cred că am probleme care ar trebui discutate cu specialiști. Dar, ca tot omul, uneori simt că nu mai pot să tac și trebuie să vorbesc despre ce mă doare. Acum intervine următoarea dilemă: am în jur niște oameni cu care aș putea vorbi, pentru că am mare încredere că orice le-aș spune va rămâne la ei. Dar știu și că oamenii ăștia se încarcă negativ cu durerile mele, așa că prefer să tac. Mai sunt pe aproape și unii cu care aș putea discuta cam orice, atât timp cât subiectele nu devin foarte personale. Simt eu că unii trebuie păstrați pentru băut o bere sau dansat într-un club, oricât de OK ar fi ei. Și-atunci ce să fac?

Noroc că există interneții și prietenii pe care nu-i vezi zilnic. Vorbesc de oamenii care mi-s dragi și nu stau lângă mine în fiecare zi. Care nu prea au ei treabă cu ce se întâmplă în viața mea, atât timp că mă știu că-s bine. Valabil și reciproca. Mno ăștia sunt oamenii cu care eu vorbesc cel mai ușor. Deschid o fereastră de mess sau îi sun. Și le spun tot ce mă doare, tot ce nu-i bine. Ei mă ascultă și încearcă să-mi ofere o părere cât mai obiectivă despre ce le povestesc, după care ne vedem fiecare de viețile noastre până avem ocazia ori să ne vedem, ori să vorbim iar așa, din senin.

Ei nu știu, dar sunt ca un pansament pentru suflet. Sunt cei care mă ajută să fiu zilnic cu zâmbetul pe buze, să pot să văd mereu înainte și cei care-mi dau forță să fiu omul pozitiv pe care-l cunosc majoritatea. Lor le mulțumesc frumos, cât de frumos se poate într-o seară liniștită de duminică, plină de zâmbete și muzică frumoasă.

7 Comments

Să nu preacurvești!

Decalogul Cretian March 19, 2011 CristinaTM

Am vrut să opresc decalogul* acum două săptămâni, când am ajuns la porunca asta și nu știam ce să scriu despre ea. Nu că n-ar fi nimic de zis. Dimpotrivă. Dar despre curvele care defapt nu sunt curve a scris deja Adi, despre cele politice mă abțin de la comentarii, că nu mă pasionează să dezbat domeniul ăsta pe blog, despre cele de pe centură nu am găsit nimic interesant de zis.

Totuși, zilele trecute, în timp ce luam cina cu un grup de oameni aparent ok, m-a lovit direct în conștiință cel mai bun exemplu de curvă: curva de om. E unul dintre cele mai desăvârșite animale urbane și ar trebui să vină la pachet cu manualul utilizatorului, pentru că nu e așa ușor de identificat ca celelate jivine care populează jungla rubană. Să vă povestesc.

Mă bucuram în sinea mea că am ocazia să mai schimb o vorbă cu niște oameni pe care nu i-am mai văzut demult. Speram să aibă povești interesante despre ce mai face fiecare, ce se mai întâmplă în lume și care mai e mersul lucrurilor prin oraș. Discuții tocmai potrivite pentru o cină între cunoscuți cu care nu interacționezi prea des. IQ peste medie, venituri peste medie, activități lăudabile în portofoliul fiecăruia. Asta să avem și un profil. Drept e că de multe ori m-am întrebat din ce trăiesc unii dintre ei și cum rezistă în anumite cercuri destul de dubioase. Dar am zis că nu-i destul de interesantă treaba încât să mă apuc să studiez problema în detaliu.

În fine, pe parcursul cinei am auzit numai povești tulburătoare despre cum unul și altul sunt proști, nesimțiți, muncesc ineficient, fac lucrurile prost, au rezultate doar pentru că au ajuns să cunoască anumite persoane etc. La un moment dat am ajuns să simt că am aterizat într-un grup exclusivit, elitist, care știe tot și are drept de judecată asupra tuturor. N-am auzit nimic de bine despre nimeni, nici măcar despre cei prezenți.

Pe la jumătatea cinei, unul dintre ei a primit un telefon și a plecat. Abia a apucat omul să închidă ușa în urma lui, că cei de la masă au început să discute despre cât de greșit e tot ce face omul respectiv. Că are rezultatele pe care le are doar pentru că se dă bine pe lângă niște anumiți cineva, că e, în esență, un prefăcut ordinar și alte asemenea. Am tăcut și am încercat să mănânc în liniște, deși mâncarea nu mai avea niciun gust. Mă scârbisem. Am plecat de acolo ferm convinsă că după ce am închis ușa, au început să vorbească despre mine la fel.

După două zile, unul dintre meseni își bea tacticos ceaiul împreună cu un om despre care povestea foarte înverșunat că e o jigodie și că nu merită niciun fel de atenție. Am trecut pe lângă localul în care erau și m-am prefăcut că nu-i văd. M-am simțit eu prost pentru conștiința (lipsă) a omului respectiv. N-am putut să nu mă întreb cum se suportă unii oameni. Cum pot să vorbească atât de rău pe alții și apoi să-i pupe cu pasiune în locuri umbroase?

Personal, am preferat tot timpul feedback-ul direct. Dacă cineva consideră că am făcut o tâmpenie, mi se pare de bun simț să vină să-mi spună în față. Dacă cuiva nu-i place comportamentul unui om, cred că-i cel mai ok ori să discute direct despre asta, ori să rupă legăturile cu respectivul și gata. Nu putem fi de acord cu toată lumea, e adevărat. Dar nici să ne apucăm să ne înjurăm pe la colțuri nu-i tocmai bine. Mai mult, dacă îți și dai seama că omul despre care aveai o părere proastă e defapt un om de calitate, nu fi ipocrit în continuare. Du-te și stai cu el la o poveste. Cred că-i cel mai sănătos și mai productiv de ambele părți, chiar dacă de cele mai multe ori nu ajungi să-i fi vreodată în viață cel mai bun prieten.

În fine. Mă opresc aici. Nu-mi plac curvele de oameni și, din păcate, se pare că tot mai des întâlnesc specimene din astea. Degeaba am încercat eu să rup legături cu unii și alții, afluxul de nesimțire pe care-l văd în jurul meu e mult prea mare.Cred că trebuie să mai lucrez puțin la gradul de nepăsare cu care tratez viețuitoarele din jungla asta.

*Denumirea de ”Decalogul Crețian” este marcă înregistrată Cristian Sitov

3 Comments

România are talent

La Feminin March 18, 2011 CristinaTM

În fiecare vineri, de câteva săptămâni încoace e o nebunie totală cu emisiunea Românii au talent. Pentru că cei care apar acolo și speră să devină noile vedete ale țării sunt de-a dreptul ridicoli. Majoritatea. Printre ei sunt și unii cu un dram de talent veritabil, dar sunt prea puțini. În emisiuni asemănătoare din alte țări am văzut tot felul de oameni care atunci când au deschis gura și au început să cânte m-au lăsat fără cuvinte, mi s-a făcut pielea de găină sau mi-au dat lacrimile.

M-am întrebat la început de unde naiba îi culeg pe oamenii ăștia și pe ce criterii îi selecționează. După care am început să cred că țara asta nu mai are talent. Că l-am pierdut undeva între un clip prost cu Inna și un concert Hi-Q. Ambele televizate și super promovate pe posturile de radio și TV din țară.

Aseară mi-am revenit, m-am liniștit și mi-am reconfirmat că românii chiar au talent. Dar nu ăștia pe care-i vedem noi la TV în emisiunile de doi bani. Am văzut Urma în concert. Și KUMM. Și Blazzaj. Și Travka. Și nu am putut să nu mă întreb cum naiba se întâmplă că pe ăștia îi vedem așa de rar pe sticlă și le așteptăm concertele cu sufletul la gură. Cum se face că auzi de ei doar pe Guerilla și publicul lor e format dintr-un cerc destul de restrâns de oameni? Mulți n-au auzit niciodată de niște adevărate talente ale muzicii românești.

Mi-am amintit apoi cum, în iarnă, am fost prin cucuieții din deal, într-un sat uitat de lume și plin de zăpadă, undeva prin județul Caraș-Severin. Un cor de copii de 8-12 ani a cântat dumnezeiește niște colinde autentice. Tot anul trecut, într-una din vizitele la Cluj am auzit o formație locală, cu un Mișu la voce și chitară (nu-mi amintesc cum se numea formația). Am rămas înmărmurită când i-am auzit. De curând am început să ascult și Plus Noi, ceva trupă de prin județele Alba și Cluj. Tot muzici bune, tot plini de talent.

Am ajuns la concluzia că România are talent. Dar românii vor să vadă circ și stand-up de proastă calitate. Așa că mass-media asta ne dă. Cât timp stăm toți cu televizoarele pornite și comentăm încontinuu despre emisiuni de doi bani, asta o să primim: personaje de-a dreptul jenante, fără pic de talent, încurajate să se manifeste public ca niște vedete. Când ne-om entuziasma și la altceva…mai ales la altceva, poate primim și calitate. Până atunci, să ne crucim de cât talent nu au unii și cum se mândresc cu asta.

5 Comments

Urma în concert, la Timișoara

Events, Timisoara March 18, 2011 CristinaTM

Da, dumnezeul online-ului există! Pentru că am cerut Urma de atâtea ori și uite că am primit Urma. Aseară, în Setup Venue am avut parte de un concert așa cum doar ei știu să facă. Pentru că Urma cântă pentru oameni și pentru public.

Pentru mine, concertul a început și s-a terminat cu Terminus. Am ajuns doar cu câteva secunde înainte de a începe Terminus, a treia piesă pe care au cântat-o. Le iubesc muzica și am savurat fiecare acord de chitară, fiecare sunet de percuție și minunata alternanță de saxofon/flaut pe care numai la Luis Palomino o găsești. Au mai cântat Lonely Pub, Selfish Motherfucker, Speed, Buy Me With a Coffee și varianta lor proprie de Cine iubește și lasă. Bineînțeles, au mai cântat și altele, inclusiv de pe următorul album, că în mai bine de două ore de concert au avut tot timpul din lume, spre bucuria noastră.

Am avut parte și de un solo de percuție demențial (început de Dominic Csergo, completat apoi de Adi Panaitescu și transformat în ceva absolut demențial spre sfârșit, când Dominic ne-a dus pe culmile extazului cu niște ritmuri cărora nu le putea rezista nimeni), de vreo 3 bis-uri și de minunatul și absolut superbul Mani, cu care am avut și ocazia să închin o bere. Recunosc, pe mine mă fascinează Sorin Erhan, basistul, încă de pe vremea când cânta împreună cu KUMM. Dar, de când e la Urma parcă a prins viață. Se simte cum comunică la un cu totul alt nivel cu Dominic (tot de la KUMM venit, btw) și spun asta de câte ori am ocazia. Fascinant om!

Albumul nou se anunță bun. Am avut ocazia să ascult câteva piese și, chiar dacă pe alocuri se simt câteva schimbări, în esență e tot Urma. Deci sună divin. Abia aștept să-l pot cumpăra. Urma e una dintre puținele trupe românești care se află în colecția mea de CD-uri originale. E un semn de respect pentru muzica minunată pe care o fac, pentru modul în care creează și felul în care știu să fie [insert superlative here] la fiecare concert.

Mani nu a vrut să-mi spună prea multe despre noul album. În sensul că nu mi-a divulgat data lansării. Mi-a spus doar ce știam deja: că se numește Lost End Found și că e aproape gata. Știu că din punct de vedere grafic va fi o inovație, deja s-a vorbit și despre asta. Muzică am primit ca mostră și aseară în concert, și prin tot felul de alte medii online, înainte. Zice Mani că un prieten sugera că Terminus ar putea deveni imnul bețivilor de pretutindeni. Hehe. Oricum, tot ce pot face e să ascult cuminte muzica și să aștept lansarea, care sper că va fi cât de curând.

2 Comments

Măria sa, Poșta Română

Product, Timisoara March 16, 2011 CristinaTM

Știam că Poșta Română e puțin rămasă în urmă cu tehnologia și că funcționarele alea, săracele, n-au nicio treabă cu bunul simț. Dar azi tot am rămas perplexă când o prietenă m-a sunat foarte indignată să-mi povestească ce-a pățit ieri la Poștă.

Avea de trimis 74 de colete. Prin Poștă, că așa i-a fost cerut, nu ținea de ea. A încercat să sugereze un alt serviciu de curierat. Oricare altul. Dar așa a fost să fie și nu s-a putut. Așa că draga s-a trezit cu 74 de pachete în brațe, toate pregătite de ea și încă cineva. Lipite frumos cu bandă adezivă, cu etichetă pentru expeditor și destinatar. A plecat spre oficiul poștal 8 din Timișoara și s-a înarmat cu răbdare. Nu știa totuși ce-o așteaptă.

Din păcate, funcționarele, scumpele, s-au gândit să o ia puțin peste picior. În lumea lor, tehnologia nu a ajuns decât pe undeva pe la sfârșitul secolului 19. Nu le-a plăcut că fata a venit de-acasă cu etichete puse pe fiecare colet. La ele, în oficiul poștal 8, nu se acceptă decât colete scrise de mână. Nu-i ca și cum eu sau prietena mea n-am mai trimis prin Poștă colete cu etichete. E o practică de bun simț, care te scutește de o grămadă de timp pierdut aiurea. Dar nici n-au vrut să audă! Să fie toate scrise de mână, că altfel nu le acceptă și le face lor, șefa, proces verbal.

Și s-a pus biata ființă să scrie pe 74 de colete adresele destinatarilor și adresa expeditorului. Când credea că treaba-i gata, funcționarele au mai găsit ceva de care să se lege. Că de ce nu sunt lipite pachetele în nu știu ce fel și de ce nu sunt legate cu sfoară înnodată, așa cum au ele desenat în nu știu ce afiș. Acum, să mă scuze doamnele, dar când s-o fi făcut regulametul pentru trimiterea coletelor, în secolul 19, nu cred că exista încă bandă adezivă. De-asta se folosea sfoară. În fine, fata noastră s-a pus și le-a lipit mai bine, că mno, poate au și ele dreptate, cine știe cum se transportă pachetele alea. N-o avea Poșta cei mai inteligenți angajați, deci e foarte probabil să arunce cu coletele în toate părțile.

Victorioasă, mai merge o dată la ghișeu. Dar funcționarele nu s-au lăsat. Cică ar fi prea multe colete și nu se apucă ele să le cântărească pe toate. Adică, nu-i ca și cum n-ar fi plătite pentru asta, doar că e muncă și le încurcă tare, că trebuie să lase jocul de Solitare vreo 20 de minute. Așa că au pus-o pe fată să le și cântărească singură, că doar trebuie să știe cine-i șefu’ într-o Poștă.

Mai bine de două ore a durat de când a intrat fata în oficiul poștal până a reușit să trimită coletele nenorocite. Că în Poștă trebuie să intri cu capul plecat, umil, ascultător și cu speranța că supremitatea sa, funcționara, o să-ți ia într-un final banii și coletele și o să le trimită către destinatari. Doar sunt plătite din banii noștri de impozite să stea să se joace Solitare și să își verse frustrările de acasă pe toți clienții.

Păi cum să nu-ți vină să te iei și să le faci niște plângeri la OPC?

12 Comments

Month: March 2011