Tata are un obicei foarte simpatic de-a mă suna întotdeauna c-o povață culturală. ”Să mergi și tu la teatru, că tot e weekend”, ”mai vezi și tu un spectacol, că te spetești muncind”, ”citește o carte, că ui ce-am auzit la radio că s-a lansat de curând” și tot așa. Joi dimineață m-a sunat foarte serios să-mi spună să fac bine să n-am program în weekend, că nu se poate să lipsesc de la Festivalul de Jazz.
Vorbea despre JazzTM, prima ediție a festivalului de Jazz de la Timișoara, eveniment superb și mult așteptat de iubitorii de jazz ai locului. Încă de vineri, copil ascultător cum sunt, m-am înființat la concerte. Drept este că pentru mine jazz-ul are iz de liniște și bucurie și gust de cafea de dimineață. Sau de vin foarte bun, licoros, într-o noapte de vară. Nu mă pot hotărî.
Programul cultural a început în fiecare seară cu o furtună de zile mari, ba cu fulgere, ba cu grindină, revigorantă și dinamică, la fel ca muzica pe care artiștii ne-au servit-o în porții generoase, condimentate cu energie pozitivă. Din programul de vineri m-au impresionat foarte plăcut oamenii de la Hidden Orchestra, o trupă energică, o fuziune de stiluri muzicale dintre cele mai diferite, dar bine puse în același context. Un fel de nu jazz care pe mine m-a lăsat fără cuvinte.
Ca de obicei, timișorenii nu s-au grăbit să ajungă la timp la concerte, așa că atât vineri, la Sebastian Spanache Trio (timișoreni de-ai noștri), cât și sâmbătă, la Mario and the Teachers, publicul a fost puțin. Păcat că nu s-au grăbit mai mulți să ajungă să-i vadă, că ambele trupe ar merita un public mai numeros. Poate vom învăța și noi, în viața asta, că dacă rogramul începe la 19:00, ar fi bine, dacă nu chiar indicat, să ajungem și noi tot la 19:00 (dacă nu chiar cu vreo 10 minute înainte). Dacă nu din alt motiv, măcar din respect pentru artiști. Dar să nu deviem prea tare de la subiect.
Serile astea două s-au lăsat cu lacrimi. Nu obisnuiesc să fiu o plângăcioasă și n-o să mă vedeți vreodată plângând din cauza unei inimi sfărâmate, însă muzica de foarte bună calitate uneori, când îmi atinge sufletul, se transformă în lacrimi. Ei bine, Richard Bona, vedeta serii de vineri, ne-a plăcut atât de mult încât toată Piața Victoriei a dansat și-a cântat cu el. La un moment dat aveam impresia că până și clădirile dansează, atât de dinamică era atmosfera. Oricât mi-aș căuta cuvintele cu care să descriu muzica lui Richard Bona, nu reușesc nicicum să le înșir într-un mod coerent. Vă las cu o filmare de la concert și vă rog să trageți singuri concluziile.
Sâmbătă, Timișoara a avut onoarea să primească în vizită artistul care are mai multe premii și nominalizări decât mi-ar încăpea mie în vreo 4 articole. Luați de citiți aici. Dacă tot nu v-ați convins de valoarea lui artistică, poate că vă doriți să știți că, după ce Obama a fost ales președinte, artistul a fost invitat special la prima cină oficială a noii administrații. Kurt Elling, că despre el este vorba, în opinia mea e un fel de Frank Sinatra modern. Văzându-l aseară în concert, am avut impresia că timpul nu-și mai stăpânește bine cursul normal. Dintr-o dată m-am simțit contemporană cu Fitzgerald și personajele lui. Apoi, parcă eram în una dintre poveștile pe care mi le spunea bunica despre seratele dansante din timpul cât a fost la pension. Dintr-o dată m-am întors în prezent, într-o poveste despre un public extraordinar, despre o atmosferă splendidă și despre un foc de artificii izbucnit arcă din spectacolul care se desfășura pe scenă.
Azi e ultima zi de concerte. Dacă sunteți din Timișoara, să faceți bine să veniți să vedeți despre ce-i vorba, că sigur n-o să vă pară rău. Nu se găsește pe toate gardurile muzică atât de bună. Dacă nu sunteți din Timișoara, concertele se transmit live pe Mezzo.
JazzTM este organizat de Primăria Timișoara, iar Plai este producător al evenimentului. Update-uri multe și poze de la concerte găsiți pe pagina de Facebook a evenimentului. Eu mi-am luat pozele de la Diana (mulțumesc!), care a urcat mai multe pe pagina ei de Facebook.
2 Comments