Am crescut într-un oraș fără teatru. Puținele spectacole pe care le-am văzut acasă au fost jucate pe scena Casei de Cultură, într-o sală învechită și nerenovată de vreo 30 de ani. Prima dată când m-au dus părinții la Sibiu, la un spectacol, am rămas profund impresionată atât de grandoarea evenimentului în sine cât, mai ales, de actorii de pe scenă.
Teatrul Radu Stanca din Sibiu are câțiva actori foarte buni. I-am văzut de atunci în mai multe spectacole care mi-au rămas aproape de suflet și peste ani. Vara trecută, ca parte a echipei de comunicare a FITS, am avut ocazia să văd și eu mult lăudatul și foarte discutatul Faust al lui Purcărete. Credeam că din postura de consumator amator de spectacole de teatru am avut ocazia să văd suficiente piese puse în scenă, încât să nu mă mai uimească nimic. Faust, însă, este acel gen de spectacol care îți rămâne întipărit în minte și în suflet și știi că n-ai cum să-l uiți o viață întreagă. Am plecat de acolo fără să pot articula cuvinte, cu un nod în stomac și o mie de gânduri care alergau nebune prin creier.
După FITS am rămas cu dor de Sibiu și de spectacolele de acolo. Știam că nu am timp să revin până prin ianuarie în orașul magic, pentru că perioada de toamnă este una extrem de plină pentru mine. De aceea m-am bucurat foarte mult când am văzut că la Teatrul Național din Timișoara se joacă, în această seară, Familii, un spectacol al Teatrului de la Sibiu.
De când am hotărât că mă voi duce deseară să-l văd, mă gândesc doar cum, pentru mine, fiecare ocazie cu care intru într-o sală de spectacol este o amintire a acele prime dăți în care am fost la Sibiu împreună cu părinții mei. Fiecare experiență este unică, însă tot îmi amintesc fluturii din stomac pe care i-am avut când așteptam cuminte, cu luminile deja stinse, să văd cum arată scena, decorurile, actorii, cum va reacționa publicul și ce-mi vor transmite mie toate astea. Pentru că, în esență, oricât am învăța terminologii și tehnici despre ceea ce se întâmplă pe scenă, importantă rămâne emoția pe care o transmite tot acest ansamblu. De la noduri în stomac, râs în hohote sau lacrimi amare, am experimentat de toate în timpul spectacolelor pe care le-am văzut. Nu-s decât un biet consumator amator de arte frumoase, dar cred că nici nu mi-aș dori să devin expertă vreodată. Prefer să-mi pot menține atenția asupra lucrurilor esențiale, fără a cădea în capcana celui care vede detalii tehnice pentru că înțelege jocul la un alt nivel.
În altă ordine de idei, sper să ne vedem mai des la teatru, într-o gașcă din ce în ce mai numeroasă. Pentru că de cele mai multe ori văd aceleași fețe, în aceleași locuri și este păcat să nu deschidem și altora universul fascinant al spectacolului.