Când vine vorba despre preferințe în materie de artiști, favoriții mei sunt basiștii. N-am găsit o explicație logică pentru asta, dar vă spun sigur că, atunci când merg la un concert, ochii mei poposesc, cel puțin jumătate din timp, pe mâinile basistului. Vineri am fost la Nouvelle Vague (în Timișoara, nici n-a trebuit să mă deplasez pe undeva). Mă pregătisem sufletește să descopăr live o trupă pe care o ascult acasă de mult timp și credeam că mă voi concentra iar pe mâinile fantastice ale vreunui basist minunat. Credeam că voi găsi pe scenă câteva soliste simpatice, susținute puternic de instrumentele din spate. Știți, Nouvelle Vague au obiceiul să cânte cu tot felul de voci feminine sau masculine de excepție, însă Olivier Libaux și Marc Collin sunt cei cu care se identifică proiectul ăsta muzical. Adică ei doi l-au făcut.
Ei bine, m-am surprins îndrăgostindu-mă iremediabil de-o solistă. Liset Alea, că despre ea este vorba în povestire, a fost una dintre cele 3 voci feminine ale concertului. Dacă Zaza a impresionat publicul masculin până le-a înroșit urechile și obrajii (nu, sigur n-a fost doar căldura de vină!), Liset Alea a fost sarea și piperul întregului concert. Cântă la vreo câteva instrumente ciudate, are o voce excepțională și o prezență scenică de zile mari. În plus, transmite acel dram de nebunie vesel specifică doar femeilor de mare caracter. Răscolind internetul după muzica ei, am descoperit că-i și poliglotă pe deasupra. Și oare v-am spus că după primele 2-3 piese s-a descălțat pe scenă, să poată dansa mai bine? Tare mi-a plăcut.
Am avut parte de cover-uri specifice Nouvelle Vague. Ne-am bucurat de Master and Servant (Depeche Mode), Lullaby (The Cure) și altele. Bineînțeles, n-au lipsit celebrele Dance With Me, I Melt With You, The Killing Moon, Bizarre Love Triangle și Too Drunk To Fuck (cu ocazia căreia mi-am dat seama că Timișoara are un public extrem de pudic. Nu am auzit din public decât 2-3 voci timide care să cânte cu trupa). Dar ne-a plăcut mult tuturor. De-aia abia i-am lăsat să plece de pe scenă după două ture de bis.
N-am plecat de acasă până n-am auzit varianta acustică a In a Manner of Speaking. Apropos de piesa asta. Ascultați cu atenție instrumentele. La un moment dat, în varianta acustică poate vi se pare că auziți o trompețică. Ei bine, tot Liset Alea e, cu vocea ei cameleonică. Și să termin elogiile de adolescentă îndrăgostită cu un îndemn primit de la noua mea pasiune muzicală: ”Pentru a vă simți mai bine și mai relaxați, în fiecare dimineață, pe stomacul gol, urlați cât vă țin gura și plămânii. E sănătos și reconfortant. De fapt, urlați în fiecare zi de mai multe ori.”
N-am plecat de la concert urlând, ci fredonând ”pam-pam, pam-pam”. Cei care au fost prezenți știu de cei. cei care n-ați fost, să faceți bine să mergeți data viitoare, că merită toți banii.
PS: Mulțumesc oamenilor de la Plai că ne aduc în oraș cea mai bună muzică. Ție-vă Dumniezo’ năravul!
Poze de la concert găsiți pe Facebook, pe pagina celor de la Plai. De acolo am împrumutat și eu poza din articol.