Hai, la teatru cu noi!

Nu-mi place să scriu despre teatru, filme sau cărți, deși fiecare dintre ele îmi ocupă o bună bucată a timpului liber. Ca absolvent de Litere, încă trăiesc cu impresia că trebuie să fii un critic consacrat pentru a putea așterne pe hârtie o părere care să conteze cu adevărat. Din fericire, blogul de față este o fițuică online, nu un spațiu în care facem analiză pe text, cum am învățat la școală.

Așa că, de fiecare dată când scriu ceva despre artele frumoase, să nu vă așteptați să găsiți mai mult decât o părere foarte personală, conturată în funcție de emoțiile pe care mi le transmit mie cărțile citite sau spectacolele pe care le văd. Oricum, susțin că dacă mergi la un spectacol trebuie să o faci cu sufletul deschis. Este mai important ce simți tu decât ce spun alții că merită urmărit pe scenă. De-asta nici nu citesc recenzii decât după ce am consumat deja actul artistic. Nu vreau să-mi altereze în vreun fel părerea despre spectacole.

Nici actorii nu-i cunosc decât în măsura în care s-a întâmplat să interacționăm direct în contexte impuse de faptul că locuim în același oraș și, se pare, avem pe alocuri un anturaj comun. Despre mulți dintre ei nici nu am știut că sunt actori decât în momentul în care, după ce ne-am cunoscut live, i-am văzut pe scenă. Adevărul este că nici nu cred că îmi doresc să știu foarte multe despre viața lor reală doar pentru că este cool să ”știi” actorii. Dacă atunci când sunt pe scenă își joacă foarte bine rolul, toate detaliile din realitate nici nu contează în vreun fel. Pentru că, în acea oră în care ei joacă un rol, noi nu vedem o persoană, ci un personaj care, dacă este bine interpretat, poate să nu aibă niciun fel de legătură cu cine este omul in spatele acestuia.

Urmează câteva zile în care nu prea am cu cine lucra, din motive de liber național și sfinți, deci urmează să mă bucur de o carte și-un spectacol, că zăpadă nu se anunță în minunata urbe de pe Bega. Voi vedea Rambuku, o poveste despre care nu știu aproape nimic. Pe site-ul Teatrului Național Timișoara scrie asta:

La intersecția dintre cuvânt și tăcere, dintre mișcare și nemișcare, dintre spațiu și timp se află întotdeauna o poveste de dragoste, pentru că iubirea dă naștere speranței, oricât de imposibilă ar părea salvarea.

Și mai știu că Jon Fosse este un scriitor și dramaturg norvegian contemporan foarte apreciat care mi-a plăcut mai ales pentru obsesia pentru mare și modul în care conturează sentimentele personajelor care se pregătesc să înfrunte inevitabilul.

Dacă vreți să vedeți și voi spectacolul (al cărui coloană sonoră este realizată de Dobrică, de la Șuie Paparude), vă ofer o invitație dublă pentru reprezentația de sâmbăta asta (2 decembrie 2017). Lăsați-mi un comentariu în care să-mi spuneți dacă ați mai văzut spectacole la Teatrul Național Timișoara și, dacă da, care v-a plăcut cel mai mult. Intră în concurs și cei care nu au mai fost niciodată la teatru, dar și-ar dori să meargă. Susțin ideea de a descoperi ceva nou, care are potențialul de a deveni fascinant. 

Aleg câștigătorul sau câștigătoarea mâine, de 1 decembrie, la ora la care se fac onorurile militare, adică douăsprezece trecute fix.

*foto Adrian Pâclișan.