Apahida, unguroaicele și ospitalitatea

Am reușit cumva să mă ard la mâna dreaptă azi. Groaznic, mai ales pentru o persoană care tastează zilnic câte 8-10-12 ore. Fiind singură acasă, am tras un urlet din fundul grădinii și m-am liniștit. Bine că mi-am adus aminte de un leac băbesc și, după ce mi-am ținut mâna în apă rece vreo câteva minute, am tăiat un cartof crud și l-am pus pe rană. Cu ocazia asta mi-am amintit de o chestie de când eram prin primii ani de facultate.

Brambuream mult pe vremea aia. Împreună cu un prieten, ne umpleam rucsacii cu ceva haine, câteva sandwich-uri și plecam să descoperim locuri prin țară. Am ajuns la un moment dat la Apahida. Ne plăcea nouă cum sună și că e prin zona Cluj, unde urma să și vizităm vreo doi cunoscuți. Drum cu trenul, somn pe apucate, niște frig de sfârșit de octombrie, tot tacâmul. Într-un final, ajungem și la Apahida.

Nu cunoșteam pe nimeni acolo. Am zis să dăm o tură prin sat comună și pe urmă să vizităm împrejurimile, că s-au descoperit în zonă ceva cimitire celtice și morminte de-ale goților.  Dar a început o ploaie torențială, cum numai în zona Clujului găsești. Ne-am adăpostit la birtul satului și-am zis să bem un ceai fierbinte până trece ploaia.

În birt, noi, crâșmarul-localnic neam de neamul lui, vreo patru moși beți criță și nevasta crâșmarului. Când ne-a văzut femeia uzi până la piele, cu bagaje în spate și cu ceai în față ne-a oferit o ciorbă. Așa, din partea casei. Bună ciorba, ca la mama acasă, că și mama și crâșmărița sunt unguroaice pe la origini. După ciorbă ne-am oferit s-o ajutăm să crape niște lemne și să încingă focul. Toate bune și frumoase până la partea în care trebuia întors jarul cu un vătrai. Pun eu mâna vitejește pe vătrai și dintr-o dată îmi dau lacrimile. Ardea așa rău c-am crezut că îmi prăjește toată mâna, nu numai pielea din palmă.

Crâșmărița a fost cea care m-a învățat leacul din bătrâni cu cartoful crud pe rană. Mai bun ca orice alifie și mai sănătos decât orice cumperi dintr-o farmacie de oraș. Până am mai stat noi la o poveste să se oprească ploaia, am mai băut o bere și am mai ajutat crâșmarul să strângă lemnele s-a făcut cam noapte. Crâsmărița, suflet mare, ne-a poftit să stăm la ei până a doua zi, că ei i-s dragi copiii care vor să știe istorie. Ne-a hrănit, ne-a dat pat de dormit, ne-a făcut dimineața cafea și-a pus la pachet și două sandwich-uri, s-avem pe drum. Mare femeie. Zic s-o cinstesc c-o bere, că uite cum încă îmi prinde bine sfatul ei.

Și că tot vorbim de bere, alți oameni ospitalieri s-au gândit să cinstească cu niște bere și niște mici timișorenii sau oamenii care or fi prin Timișoara în weekend-ul ăsta. Cică tratează omenia cu ospitalitate. Zic să citiți despre asta, că o bere și-un mic n-au făcut rău nimănui până acum.