Nu-i bine să citești mailuri foarte vechi, mai ales când ești foarte obosit. Poate ar fi trebuit să-mi spună și mie cineva treaba asta. Am intrat, din plictiseală, pe o adresă de mail pe care nu o mai folosesc de câțiva ani. Am renunțat la ea când am încercat prima dată să mă reinventez. Simțeam că e prea plină de amintiri din viața mea veche.

Azi am deschis o cutie  a Pandorei. La două clickuri și o parolă distanță, zace viața mea de acum câțiva ani. Toate schimburile de mailuri de care nu vreau să-mi amintesc, toate pozele pe care le-am șters de pe rețele de socializare și din calculator. Totul este încă acolo, îngropat sub un start gros de spam adunat în patru ani. 

Patru ani! Răscolind mailurile pe care nu am avut niciodată curajul să le șterg am redescoperit o altă latură a mea, una abandonată și uitată de mult. Nu-mi pare rău că nu mai este acolo, dar mă sperie să știu că undeva, ca o epavă care plutește în spațiul cibernetic, zace o parte din mine care a fost îngropată acum câțiva ani.

Adresele vechi de mail sunt ca un fel de artefacte care nu înseamnă nimic decât pentru posesor. Sunt simboluri care vor dispărea odată  cu uitarea parolelor sau poate când vom rămâne fără internet. Sunt vii, reale și la un click distanță. Generază o curiozitate idioată și, dacă pici pradă ei, ai toate șansele să-ți strici o seară perfectă de sâmbătă. Mă întreb câți dintre noi păstrează adrese de mail vechi, din timpul unei vieți demult uitate? Și, mă întreb, care este demonul care nu ne lasă să ștergem definitiv lucruri de care nu ne dorim să ne-aducem aminte.