Să spălăm niște rufe în public

Pe mine m-au învățat părinții că orice comunicare scrisă sau orală între două persoane este privată, atât timp cât nu se menționează în mod expres că poate fi făcută publică. Așa am văzut că scrie și-n codurile de bune maniere. Dar presupun că nu toată lumea are timp și chef să citească așa ceva și că nici toți părinții n-au avut răbdarea și interesul alor mei.

Spre exemplu, aseară am primit un mail de la Gerhard. Îl știți și voi, e un redactor al publicației Adevărul din Timișoara. Până aseară eu n-am avut probleme mari de comunicare cu omul, altele decât că mi-a tot spus că vine la conferințele de presă pe care le-am organizat sau la evenimentele mele (unde i-am pregătit, de fiecare dată mapa de presă, pachetul de eveniment și toate alea) și nu l-am văzut la față vreodată. Totuși, în continuare, îi trimit comunicatele de presă, chiar dacă acum le mai trimit și altor colegi de-ai lui, care sunt mai receptivi la ceea ce fac. pentru asta n-am nimic cu el, e alegerea lui la ce eveniment participă și despre ce scrie.

Aseară, după ce a scris pe blog un articol în care înjura puțin câteva din agențiile de PR din țară, mi-a trimis un mail în care îmi cerea o părere despre articol și agențiile respective. Agenții cu care întâmplător am interacționat cel puțin o dată, prin natura muncii mele. I-am răspuns, i-am scris părerile mele și atât. Nu mă interesa subiectul suficient de mult încât să-i trimit un comentariu pe blog și, în plus, mi s-a părut puțin abuziv gestul lui de a-mi cere o părere despre un articol. Dacă vreau să citesc ceva, am un reader plin de bloguri. Chiar citesc multe, printre care și pe al lui. Până aici, toate bune.

Gestul care m-a făcut să-mi ies din pepeni a fost răspunsul pe care mi l-a dat la mail. Parafrazat, că nu-i frumos să public discuții private, era ceva de genul: ”pun eu răspunsul tău pe blog sau lași singură un comment”. Ghery, ne știm de suficient timp deja și am comunicat destul prin mailuri sau la telefon încât să știi că dacă am vorbit o treabă amândoi, între noi rămâne. Că așa-i frumos. Nu-i politicos să te apuci să forțezi lumea să-ți comenteze pe blog, nici să ai tendința de a face publice discuțiile private. Păi eu ce încredere aș putea să mai am acum? Când o să îmi mai ceri detalii despre X sau Y subiect, cum să mai vin să-ți povestesc ceva când știu că tu ai tendința de a face publice discuțiile private?

Mi s-a părut un gest urât și-l scriu aici, public, să fie aviz și altor amatori de private copy/public paste. Și-aș încadra articolul ăsta la categoria ”Așa NU!”