Profesionalism românesc

CV-ul meu e public pe multe site-uri. Întotdeauna las de înțeles că sunt deschisă la propuneri de colaborare și, de ce nu, poate un job full time. Așa că se întâmplă destul de des să primesc tot felul de invitații la discuții. Unii vor muncă pro bono, alții au nevoie de serviciile mele, alții mă cheamă la interviu.

Azi am fost la un interviu. Mai mult de curioasă, să văd ce mișcă pe piața muncii, că tot aud din stânga și din dreapta că e jale mare și nu sunt job-uri. La câte oferte am primit de două luni încoace, tind să cred că job-uri sunt, dar ori sunt foarte prost plătite, ori caută oameni mai competenți decât cei care aplică la ele. Nu știu sigur unde-i buba, că eu le-am refuzat pe aproape toate până acum, pentru că nu mi-a plăcut modul în care au abordat problema sau am considerat că nu mă interesează domeniul lor de activitate.

În fine, să revenim. Ziceam că am fost la un interviu. După cum e moda, nu mi-a spus agenția de recrutare despre ce companie este vorba. M-au informat că eram în baza lor de date și că mi-au găsit un job cu care mă potrivesc. Că tot suntem la capitolul acesta, vă rog mult, să-mi spună un HR de ce e moda asta cu secretoșenia? Eu înțeleg că o fi vorba de protecția companiei. Dar poate eu, ca potențial angajat, nu îmi doresc să lucrez cu oricine. Și-atunci la ce să pierdem timp și eu și angajatorul? Dar iar deviez de la subiect.

Ajung la agenția de recrutare (care-i undeva la capătul orașului, că n-au ei timp, chef și buget să își țină interviurile mai în centru). Interviul îmi este amânat cu 20 de minute, că este altcineva înăuntru. Adică pe bandă rulantă, da? Asta după ce m-au informat, în prealabil, că interviul durează 30 minute în total. În fine, aștept. Deja eram extrem de curioasă să aflu despre ce companie era vorba, de-i coadă la interviuri.

Când îmi vine rândul, aflu de la recruiter că este vorba de o companie care activează în același domeniu cu unul dintre clienții mei favoriți. Hopa! deja antenuțele îmi erau foarte pe fază. Și după ce încearcă să scoată de la mine cât mai multe despre clientul ăsta favorit, și după ce eu i-am spus orice, numai nimic relevant nu, îmi spune că sunt leader pe piața locală și că era interesat și curios să vadă perspectiva unui om din domeniu. Mă prefac timp de 30 de minute că nu mă prind despre cine este vorba, plec cu zâmbetul pe buze și rugămintea de a mă contacta indiferent de natura răspunsului și mă opresc în stradă să-mi scot telefoanele de pe silent.

Când colo, ce să văd? la 2 metri de mine, mașina concureței. Deci așa! Angajezi agenție de recrutare să-ți găsească oamenii, îi pui să fie secretoși până la cer, îți imaginezi că nimeni nu se prinde cine ești (pe mine m-a ”chestionat” unul dintre cei mai cunoscuți colaboratori ai concurenței. Normal că știam de existența lui, nu?), faci totul ca la carte, dar îți parchezi mașina în fața porții. Bravo, 10!