Suntem oameni și avem nevoie să ne spunem păsurile. Găsim persoana aia căreia credem că-i putem spune orice durere și ne vărsăm sufletele. Suntem construiți genetic să vorbim despre ce ne doare, chiar dacă unii dintre noi o fac mai rar și alții mai des. Mă gândesc că de-asta s-o fi inventat la un moment dat și spovedania. În fine, nu pe taina spovedaniei vreau să insist, că nu-s eu aia bisericoasă. Dimpotrivă. Nu vizitez preoții și instituțiile pe care le reprezintă tocmai pentru că nu am încredere în ei și mi se par de o falsitate absolută.
În schimb, am încredere în prieteni. În unii dintre ei. Pe zi ce trece parcă-s tot mai puțini și ăștia. Nu-i ca și cum nu am cu cine ieși la o poveste. Dar țin mult ca unele lucruri să rămână cât mai puțin cunoscute de alții și-atunci prefer să discut subiectele mai delicate cu un om în care am toată încrederea din lume. Unul dintre cei care mi-au câștigat încrederea în timp, dând dovadă că tăcerea e de aur, atunci când e folosită la momentul potrivit.
Poate că uneori exagerez și țin să păstrez departe de lume lucruri care nu sunt importante decât pentru mine. Poate că totuși e bine să nu fiu o carte deschisă în fața tuturor. Nu știu care-i metoda cea mai bună. Esențial în povestea asta e că atunci când vorbesc ceva cu cineva și menționez că e un lucru care ar trebui să rămână privat, chiar îmi doresc să rămână așa.
PS: Gata, te-am iertat. De data asta.