Alaltăieri seară, pe când mergeam cu tramvaiul către casă, gândindu-mă că iar e noapte la ora 20:00, că vine iarna, că vara viitoare e departe și alte minuni, în tramvaiul 5 era o mulțime pestriță. Vreo câțiva studenți povesteau despre noua lor chirie și păreau foarte entuziasmați de apartamentul pe care l-au găsit. O mamă își certa fiica pentru un motiv care mi-a scăpat, vreo 2 oameni de vreo 30 de ani mergeau și ei către casă, cu laptopurile în brațe, ca mine.

Și-apoi i-am văzut. Un cuplu de bătrânei șușoteau și surâdeau cu drag. Dacă n-ar fi avut părul alb și pielea ridată ar fi trecut lejer ca adolescenți. Mereu mi-au plăcut cuplurile astea care au reușit să păsetreze peste ani ceea ce unii oameni cred că durează maximum 6 sezoane. Am văzut-o la ai mei părinți, care și în zi de azi se țin de mână când merg pe stradă, deși au peste 30 de ani de căsnicie. Și-am văzut-o, uneori, în privirile cuplurilor de bătrânei pe care-i întâlnesc pe stradă.

Nu visez la dragostea eternă și nu prea cred în povești din alea în care doi oameni se iubesc necondiționat. Însă cred foarte tare că, dacă ne dorim cu adevărat, putem învăța să trăim unii cu alții și să ne bucurăm împreună de ceea ce ne scoate viața în cale. De-asta mă bucur când văd oameni care au descoperit secretul traiului în doi și au învățat să se iubească așa cum sunt, nu cum și-ar dori jumătatea lor să fie.

Mi-aș dori ca toate poveștile să fie frumoase și mi-ar plăcea să văd pe stradă doar oameni care zâmbesc cu liniștea și împlinirea oamenilor care iubesc și sunt iubiți. Între timp, trăind pe repede înainte, încerc să mă bucur de fiecare gest și moment frumos pe care cuplurile astea eterne le manifestă public, fără să uit, totuși, că unele povești se termină cu un carusel îngropat în ciment, pe când altele se sfârșesc mai repede decât timpul pe care îl face tramvaiul între două stații.

sursa foto