Mă întreb câteodată cum ar fi dacă aș începe să îmi dau cu părerea despre cum se fac piesele de mașină. Sau despre cum se scrie cod. Sau despre cum se gătește sepia. Sunt atât de multe lucruri despre care nu știm defapt nimic, dar care ni se par foarte simple. Și-atunci emitem tot felul de păreri. Că am mai povestit doar despre cum românul este bun la toate. Numai că nu este.

Poate ar trebui ca de fiecare dată când cineva se apucă să-și dea cu părerea despre o treabă, să fie obligat de niște entități supreme să și execute munca despre care își dă cu părerea. Spre exemplu, eu am tendința să-i spun dragului meu cum să calce cămășile, deși trebuie să recunosc că se pricepe mult mai bine decât mine. Doar pentru că am pus mâna și am călcat în viața asta 3 cămăși, nu pot să mă intitulez specialist. Că nu-s. Și-atunci, cănd mă lovește câte-o cârcoteală din asta, prefer să mai beau o gură de cafea sau să mai scriu un tweet si să las omul să-și vadă de treabă. Să nu-mi pună fierul de călcat în mână, că nu-i o treabă tocmai dezirabilă. More

După 9 chirii ajungi să simți altfel sentimentul de ”acasă”. Pentru că ”acasă” nu mai e acolo unde te-ai născut/crescut sau unde-ți sunt părinții. Nu, ”acasă” e acolo unde simți tu că spațiul din jur te îmbrățișează și te primește cu drag. Am observat că există o serie de obiecte și gesturi care, de fiecare dată, mă ajută să transform ”spațiul de locuit” într-o casă. More

Pe mine m-au învățat părinții că orice comunicare scrisă sau orală între două persoane este privată, atât timp cât nu se menționează în mod expres că poate fi făcută publică. Așa am văzut că scrie și-n codurile de bune maniere. Dar presupun că nu toată lumea are timp și chef să citească așa ceva și că nici toți părinții n-au avut răbdarea și interesul alor mei.

Spre exemplu, aseară am primit un mail de la Gerhard. Îl știți și voi, e un redactor al publicației Adevărul din Timișoara. Până aseară eu n-am avut probleme mari de comunicare cu omul, altele decât că mi-a tot spus că vine la conferințele de presă pe care le-am organizat sau la evenimentele mele (unde i-am pregătit, de fiecare dată mapa de presă, pachetul de eveniment și toate alea) și nu l-am văzut la față vreodată. Totuși, în continuare, îi trimit comunicatele de presă, chiar dacă acum le mai trimit și altor colegi de-ai lui, care sunt mai receptivi la ceea ce fac. pentru asta n-am nimic cu el, e alegerea lui la ce eveniment participă și despre ce scrie. More

Primul meu job full-time a fost unul de admin într-un club de net. Noaptea. Lucram o noapte, una era liberă. Asta se întâmpla în primul an de facultate, adică prin 2003. Câștigam suficienți bani cât să-mi cumpăr o haină, o carte și să ies la un suc. Pe vremea aia nu mă preocupam de plata chiriei, telefonului și mâncării, că eram proaspăt studentă și primeam de la ai mei părinți pachete tot la două săptămâni.

Am ales job-ul ăsta pentru că oricum petreceam destul de mult timp în fața calculatorului, pe internet. În plus, era și foarte aproape de unde locuiam, deci nu-mi era urât să merg noaptea la lucru sau să mă întorc dimineața la 7 și aveam suficient timp să-mi fac un duș înainte să merg la cursuri, la 8 sau la 10. Cum spuneam, nu câștigam nu știu ce sume, dar banii îmi erau suficienți. More

Seara târziu, după ora 22:00, în fața unei farmacii non-stop din Timișoara. O femeie și doi băieței de 8-10 ani așteptau o altă femeie să cumpere ceva din farmacie. La 2 metri de ei, așteptam și eu pe cineva.

Femeia explica băieților efectele benefice și gustul delicios pe care îl au vitaminele proaspăt achiziționate. More