Despre gafe

Mă tot bat cu pumnul în piept că sunt atentă la detalii, că văd în jurul meu lucruri pe care alții le ignoră complet. În mare parte așa e. Păcat că, uneori, văd și lucruri care nu există. Am un stil original prin care îmi fac o mulțime de filme în capul ăsta îndopat cu informație de toate felurile. Acum, nu zic că n-au și filmele astea o parte de adevăr în ele. Dar, uneori, le duc într-o direcție foarte greșită.

Nu te gândi că mă refer aici la vreo problemă de corazon, că nu e cazul. N-am din astea sau, cele pe care le am sunt destul de calme. Nu prea am timp și energie să-mi bat capul cu ele, decât atunci când urlă că vor atenție și afecțiune. Mă refer aici la filmele pe care mi le fac în legătură cu oamenii ăia cu care îmi petrec mult timp din viață și pe care încerc să-i fericesc cât pot de mult și să-i supăr cât pot de puțin.

Azi mă doare îngrozitor că am pus un sad smiley pe fața cuiva drag mie. Nu am făcut-o intenționat, îți dai seama. Am interpretat aiurea un gest mic și, în loc să întreb ce se întâmplă, am tras singură niște concluzii greșite. Iar m-am crezut eu deșteaptă.

Aveam la un moment dat un prieten care, orice aș fi făcut, orice aș fi tăcut el înțelegea că sunt în altă parte. Fiecare absență a mea, fiecare tăcere, fiecare moment în care vroiam să mă uit pe pereți cu orele era interpretat ca lipsă de afecțiune. Pentru că nu aveam chef să vorbesc despre asta. Așa am făcut și eu azi, deși mi-am promis că nu fac ca el niciodată.

Uite-mă acum dându-mi palme și făcându-mi mustrări de conștiință că n-am știut să pun o simplă întrebare la momentul potrivit, pentru că eu credeam că am deja un răspuns la ea.

Așadar, îmi cer scuze încă o dată. Dacă ar trece cu o înghețată, aș coborî pe ploaie să cumpăr una, să aduc zâmbetul înapoi pe buzele de pe care l-am luat.