E specimenul care cel puțin două săptămâni pe lună plânge că a rămas fără bani. Când te vede prima dată, în loc de salut îți spune cum nu mai are bani de țigări sau de cafea. Nu-i treaba ta că el tocmai vine de la o bere, două, trei cu prietenii. Ideea e că, atunci când te vede îți cere o țigară. E foarte posibil și probabil să mai aibă un pachet dosit pe undeva prin buzunare, dar ăla e pentru zile negre, vorba aia, doar e criză.

Mănâncă zilnic în oraș, că acasă nu are cine-i găti, dar nici nu se sinchisește să învețe cum se face o supă la plic. Cine știe de ce cunoștințe magnifice poți avea nevoie să fierbi o apă și să verși conținutul unui plic peste ea. La fel și cu serile de gătit pe la prieteni. Ăia sunt prieteni adevărați, care nu-ți cer să cotizezi cu nimic când îți gătesc. Nu se simte niciodată să apară cu o bere sau o sticlă de vin, dar nu uită sub nicio formă să se plângă  că a rămas iar fără bani și că e de-a dreptul trist că perechea aia de blugi noi l-a costat și așa o avere.

Dar să nu vorbim la masculin, că specimenul se manifestă și la feminin. Poate cu precădere la feminin. Te trezești că după ce timp de o săptămână a ținut cură cu fructe exotice comandate pe internet ( la care taxele de curierat sunt de 5 ori mai mari decât orice dietă neaoșă) începe să se plângă cum a sărăcit încercând să-și facă bine. Nu înțelege cum se poate să fi rămas fără bani, deși primește lunar sume cu mai multe zerouri decât ai visat tu vreodată să câștigi.

Își cumpără doar haine din Mall și de la firme de renume, dar când vine vorba de plătit cafeaua pe care o bea, își dă seama că nu are cash. S-a inventat plata cu cardul, știai? Seara, când se iese printr-un club, își ia doar apă plată. Nu uită, însă, să-ți aducă aminte cât de săracă e, când te vede că-ți iei ceva cocktail. După primele 2-3 băuturi care îți stau în gât de cât se holbează, vine timid să te roage să-i iei și ei una, cu promisiunea că se va revanșa când își primește banii. Totuși, pleacă acasă cu taxi-ul. Doar n-o să străbată tot orașul pe jos. A doua zi, oricum îți povestește că a plătit 10 lei pe taxi-ul ăla și te face să te simți tot tu aiurea că nu ai dus-o acasă când avea chef să doarmă.

Am lăsat la final ce era mai important. Veșnicul sărac e ăla care nu te cheamă niciodată în vizită, pentru că, nu-i așa, ar trebui să te servească cu diverse chestii și nu are bani. dacă totuși te nimerești prin zonă și trebuie să îi calci pragul, nu uită să te roage să cumperi diverse chestii pentru a-i umple frigiderul. Chestii pe care nu numai că nu le împarte cu tine, dar uită cu desăvârșire să ți le plătească. Pe toată durata vizitei se va plânge că nu are bani nici să mănânce. Înainte să pleci, nu va uita să-ți arate ce rochie nouă și-a achiziționat sau ce pantofi scumpi trebuie să primească săptămâna viitoare (și ăștia cu taxe de curierat cât cinci plinuri la mașină).

Dar să nu judec aiurea oamenii. Se întâmplă, e criză peste tot, nu numai la mine în curte, nu-i așa?

De când temperatura de afară nu mă mai satisface, m-am închis în peșteră. Lucrez din casă, deleg toate plimbările (pe cât posibil) și nici după țigări nu cobor, că vine destulă lume în vizită (deci pot să deleg și asta). Cu ocazia asta mi-am redescoperit tot felul de lucruri.

De exemplu, am un tricou care anul ăsta a împlinit 11 ani. L-am primit de la prietenii mei minunați, care mi l-au adus de la primul concert Metallica din România. L-am purtat de nenumărate ori cât eram în liceu și l-am iubit cu pasiune. Încă îl port când dorm, uneori. Din negru, cum era, a ajuns un fel de gri spălăcit. Dacă îl mai spăl de vreo câteva ori, o să ajungă aproape alb. Nu mai seamănă cu ce era, dar țin mult la el și îl port mai ales în perioada asta a anului, când mi se face un dor imens de omul care mi l-a dat.

Maică-mea îmi spune să-l arunc, de câte ori mă vede cu el (adică de vreo 2 ori pe an, că nu ne prea întâlnim în ultima vreme). Soră-mea la fel. Dar cine ascultă? Eu îmi iubesc tricoul cu pasiunea bărbatului de 40 de ani care păstrează într-o găleată piesele de Lego de când era mic. E o parte din mine și nu pot renunța la ea.

Acum întreb: voi ce obiecte ați păstrat peste ani? Sau sunt eu una din puținii care se atașează atât de mult de anumite lucruri?

Mă tot bat cu pumnul în piept că sunt atentă la detalii, că văd în jurul meu lucruri pe care alții le ignoră complet. În mare parte așa e. Păcat că, uneori, văd și lucruri care nu există. Am un stil original prin care îmi fac o mulțime de filme în capul ăsta îndopat cu informație de toate felurile. Acum, nu zic că n-au și filmele astea o parte de adevăr în ele. Dar, uneori, le duc într-o direcție foarte greșită.

Nu te gândi că mă refer aici la vreo problemă de corazon, că nu e cazul. N-am din astea sau, cele pe care le am sunt destul de calme. Nu prea am timp și energie să-mi bat capul cu ele, decât atunci când urlă că vor atenție și afecțiune. Mă refer aici la filmele pe care mi le fac în legătură cu oamenii ăia cu care îmi petrec mult timp din viață și pe care încerc să-i fericesc cât pot de mult și să-i supăr cât pot de puțin.

Azi mă doare îngrozitor că am pus un sad smiley pe fața cuiva drag mie. Nu am făcut-o intenționat, îți dai seama. Am interpretat aiurea un gest mic și, în loc să întreb ce se întâmplă, am tras singură niște concluzii greșite. Iar m-am crezut eu deșteaptă.

Aveam la un moment dat un prieten care, orice aș fi făcut, orice aș fi tăcut el înțelegea că sunt în altă parte. Fiecare absență a mea, fiecare tăcere, fiecare moment în care vroiam să mă uit pe pereți cu orele era interpretat ca lipsă de afecțiune. Pentru că nu aveam chef să vorbesc despre asta. Așa am făcut și eu azi, deși mi-am promis că nu fac ca el niciodată.

Uite-mă acum dându-mi palme și făcându-mi mustrări de conștiință că n-am știut să pun o simplă întrebare la momentul potrivit, pentru că eu credeam că am deja un răspuns la ea.

Așadar, îmi cer scuze încă o dată. Dacă ar trece cu o înghețată, aș coborî pe ploaie să cumpăr una, să aduc zâmbetul înapoi pe buzele de pe care l-am luat.