Una din cele mai frumoase promisiuni: a doua șansă. Că vine vorba de o relație care se destramă, de un job la care trebuie să renunți fără voia ta, de o prietenie pe care aproape ai stricat-o, nu contează. Important e că, la un moment dat, oricine cere o a doua șansă.

De cele mai multe ori, bineînțeles că nu funcționează. A doua șansă, asta, ajunge să fie doar o prelungire la ceva ce știi deja că nu e bun și că ar trebui lăsat în plata domnului. Om fiind, nu te lasă sufletul totuși să nu fii de acord cu încă o încercare. C-o faci pentru că simți tu că se mai poate repara ceva sau doar pentru că nu vrei să fii tu ”ăla rău” în toată povestea ține mai mult de o percepție personală și nu prea are legătură cu rezultatele pe care le-ai putea obține.

Totuși, când știi deja că nu mai are niciun rost, că ai oferit deja a doua șansă în același context și n-a ieșit nimic sau nimic bun, ce faci? Corect ar fi să recunoști că situațiile pot fi asemănătoare, dar niciodată identice și să fii de acord cu a încerca din nou. O perspectivă personală ar fi că dacă până acum nu a funcționat, aproape sigur nu va funcționa nici de acum înainte. Un mare balmoș.

Personal, de fiecare dată când ofer a doua șansă cuiva iese nasol. Dar totuși, de fiecare dată, nu pot spune nu. Pentru că am teoria asta proastă cum că oamenii sunt diferiți și nu reacționează la fel dacă îi pui în situații asemănătoare. Nu știu însă de ce de fiecare dată se întâmplă la fel. Or fi ei diferiți, or fi situațiile diferite, dar nesimțirea e doar una.

Acum, vorba aia, nu-i prost cine cere, e prost cine dă.

De câteva luni mă plimb foarte mult. Alerg dintr-un oraș în altul, dintr-un capăt de țară în altul, de la Ana la Caiafa. De cele mai multe ori îmi spun că motivele ”delegațiilor” mele sunt legate de business. Plec pentru că am treabă. Relativ, da. Practic, plec pentru că simt că trebuie să plec.

Bramburesc într-una și fac planuri de noi plecări în timp ce sunt deja plecată. Haos. Aș vrea să spun că am obosit să tot plec. Defapt, am obosit să mă tot întorc. Când pornesc spre diverse locuri, întotdeauna plec cu zâmbetul pe buze. Când vin către casă, îmi vine să opresc trenurile, să aduc furtuni să nu mai poată decola avionul, să pierd cheile de la mașină.

Aseară, un prieten îmi spunea că ieri a avut toată ziua o stare ciudată și destul de aiurea. ”Ca atunci când te întorci acasă dintr-un loc frumos”. Da, l-am înțeles prea bine. Abia atunci mi-am dat seama și că toate stările astea nu au defapt nicio legătură cu faptul că plec sau vin. Sunt strâns legate doar de niște lucruri care nu-mi plac și pe care aș vrea să le fac pierdute undeva în eter. Am realizat că fug de mine și nu e tocmai plăcut. Oriunde aș merge, până la urmă tot mă ajung din urmă stările inițiale.

Inutil să spun, azi dimineață m-am întors acasă.

Am citit la Ovi un articol magnific în care ne povestea el de ce e viața lui bestială și ne invita să ne lăudăm și noi cu ale noastre. Azi văd că și-a dat și Richie cu părerea, dar zice că viața lui nu-i încă bestială (deși din ce scrie el acolo pare că ar fi). Cred că-i cazul să-mi dau și eu cu părerea.

Viața mea e bestială pentru că am reușit să o complic atât de mult încât nu mai înțeleg nici eu nimic din ea. E ca un puzzle cu care mă joc în fiecare zi și căruia îi tot descopăr noi și noi piese. Dacă m-ai întreba de ce fac tot ce fac, n-aș ști să-ti răspund decât că îmi place și așa vreau să se întâmple lucrurile.

Am mai mulți prieteni decât duce SIM-ul telefonului și știu că sunt acolo și dacă vreau să ies cu ei la un citro, și dacă mă încui pe afară (mi se întâmplă uneori) și nu am unde dormi, și dacă îi sun la trei noaptea că am nevoie să vorbesc cu cineva. Sunt superbi pentru că, la fel ca mine, mă sună în cele mai ciudate momente și pentru cele mai inedite motive din lume. Reușesc întotdeauna să-mi lase un zâmbet pe buze după ce vorbesc cu fiecare dintre ei.

În plus, e superbă pentru că am timp să mă bucur de soare, de mirosul de cafea, de înghețată și desene animate, chiar dacă lucrez uneori 20 de ore într-o zi. Am învățat să prețuiesc fiecare secundă și mă bucur mult pentru asta. Cred că, defapt, ăsta e motivul pentru care îmi iubesc viața: lucrurile mici care apar acolo să-mi spună cât e de bestială.

Există undeva doi poli în jurul cărora gravitez de-o vreme. Balanță fiind, nu o să mă pot vreodată hotărî când vine vorba de lucrurile importante. Dar dacă îmi dai două variante bestiale între care pot alege, mă pot bucura atât de mult de starea de incertitudine, încât nici nu mai contează dacă aleg sau nu ceva. Pendulez la nesfârșit, până una sau alta dintre variabile dispare de la sine. Atunci încep să caut alta. Și viața devine iar bestială pentru că îmi oferă provocări noi.

Am un job magnific și mai fac pe lângă asta încă vreo câteva zeci de chestii absolut superbe cu niște oameni absolut superbi. Nu aș renunța la niciunul din proiectele mele. Ba, mai mult, mereu apare câte unul nou.

E bestială pentru că în fiecare zi mă trezesc cu sentimentul că sunt un om liber. Știu că oricând aș vrea să renunț la orice aspect, pot foarte simplu să mă ridic și să plec de unde sunt acum, cu un zâmbet mare pe buze și fără niciun regret, știind că am lăsat în urma mea oameni și lucruri frumoase. Nu mă leagă nimic și nu mă obligă nimeni să fac ceva ce nu vreau.

Ca o concluzie, azi mi-am amintit de ce acum ceva timp am lăsat un draft în care am scris doar atât: ”Sunt femeie”. Pentru că sunt. Și tare mă mândresc cu asta. 🙂