Un Start cu cântec

O tot dau cu flexibilitatea și dragostea față de schimbări. Ei, uite că mi-am găsit și nașul. Există pe lume o schimbare care chiar nu-mi place deloc. Da’ deloc, nu așa. Îi spune ”Marea schimbare de fus orar” și nu e prietena mea cea mai bună. De vreo câteva săptămâni, circumstanțele mă obligă să scot nasul din pernă la ore așa mici, că nici cu ochii căscați cât cepele nu le poți vedea. În fine, să nu mă plâng prea tare, că până la urmă o fac de drag și pentru binele meu, nu al altora.

Cum azi noapte am muncit iar până pe la două, dimineața de azi a fost una dintre cele crunte. Sună ceasul, nu-l aud, sună un cineva, nu-l aud, sună iar ceasul și de acolo nebunia. Mă dezmeticesc o secundă, îmi dau seama că trebuie să ajung rapid în birou, mă panichez că nu apuc să lansez Marea Știre. Eram deja în întârziere 15 minute. Aleargă în duș, trântește toate prin casă, cere scuze în gând de la Nebuloasa adormită, uită chei pe masă, întoarce-te din drum, înjură de trei ori. Totul în 7 minute. Buuuun. Am recuperat, zic, jumătate din timp.

Când să mă bucur, pierd Expresul. A plecat fix cu 2 minute în urmă. Acum, cine circulă cu Expresul 4 știe că nu-l vezi decât o dată pe oră. Și, oricum, nu chiar în toate orele. Stau, calculez, mă enervez, plec pe jos o stație (de parcă aș fi putut rezolva ceva așa) și mă opresc. Am de lansat o știre foarte importantă. Trebuie să ajung în birou s-o pot trimite, că de pe telefon nu pot. Până la Aeroport, unde am treabă, numai cu taxiul aș putea ajunge în timp util. Că doar e afară din oraș și dimineața e foarte aglomerat.

În timp ce meditez eu pe băncuța din stația Cârțan, hop un autocar de la o companie ce are sediul aproape de aeroport. Cu cei mai adorabili ochi verzi nedormiți pe care îi pot face, îl rog pe nenea șofer să mă ducă și pe mine o bucată de drum. Zâmbăreț, cu chef de vorbă, primește bucuros. Probabil că nu arăt chiar în ultimul hal de nedormită, mă gândesc. Totuși, de la compania unde trebuie să ajungă și până la aeroport mai e ceva drum. Cam…să zic vreo 4-5 km. Cobor, mă înjur în gând că n-am luat un Taxi ca tot omul normal și plec pe jos înspre aeroport. Încep deja să-mi fac calcule strategice. Cum aș putea lansa știrea în mai puțin de 20 de secunde, unde găsesc fișierul și cum downloadez pe drum Office pentru telefoane, ce fac totuși dacă întârzi, că mno, e important.

Sfidător, se vede în depărtare turnul de control. Eu înjur, lui nu-i păsa. Cu ocazia asta am consolidat și relația mea cu aeroportul. Merg așa, cam vreun km tot gândindu-mă la mersul pe jos și zăpăceala cu care am plecat. Mă întrebam într-una de ce nu am luat un taxi? De ce? De ce? De ce? Dintr-o dată, trece pe lângă mine și oprește apoi în fața mea … un taxi. Oh, fericirea! Zicea șoferul că m-a văzut mergând așa singură pe drum și că el merge la aeroport. Merg cu el 3 km? Merg, merg, că mă grăbesc tare. Nici n-apuc bine să urc, timpul trece ca prin vis, ajung la aeroport. Am râs colosal cu șoferul, un nenic, așa, la vreo 45-50 de ani plin de haz. Cred că a dormit bine azi noapte, nu ca bursucelul de mine. Ne-am spus doar bancuri cu jurnaliști din vremea comunistă. Nu-mi explic de ce își imagina că lucrez la televiziune, deși i-am zis de câteva ori că nu. Îmi mulțumește tot el (!!!) pentru compania plăcută și mă trimite la birou, fără să-mi încaseze un leu. Unde în lumea asta mai există șoferi care să se lase plătiți cu zâmbete și glume proaste?

În fine, de ajuns am ajuns cu o întârziere totală de fix 4 minute. Nu îmi explic cum tot ocolul și mersul pe jos m-am adus în birou cam în același timp cu Expresul. Se pare că totul se întâmpla în mintea mea. Mi-am dorit atât de mult să ajung să lansez odată știrea, că mi se părea că timpul se derulează în reluare. Acum e gata, trimisă în eter și deja cu câteva reacții pozitive. Am lansat o invitație și aștept să văd dacă și alți oameni sunt la fel de încântați de ce se întâmplă. Am scris și aici, începe marea nebunie de idei. Adică de poimâine într-o săptămână avem prima sesiune de pitching de idei. La Oradea. Vorbesc de Startup Days, da?