O poveste cu şi despre ţigani

La noi, prin mărginimea Sibiului, unde am crescut, sunt mulţi ţigani. Au aici, la Sibiu, şi Rege. Sunt o parte din lumea noastră. Nu îi iubim, nu îi urâm. Sunt şi atât. Au o cultură diferită şi obiceiuri diferite de noi. Şi daca ai răbdare să-i asculţi o să descoperi o lume fascinantă. Ca un fel de poveste cu zâne şi nomazi, cu meşteri căldărari, fierari, aurari, spoitori, căntăreţi.

Nu mă refer aici la ţiganii aceia pe care îi găseşti pe toate străzile oraşelor civilizate din Europa, cerşind. Nici la cei care fug în Italia să fure din magazine şi să vândă mai apoi în ţară orice. Pentru ca nu numai ţiganii fură şi nu numai ţigăncile se prostituează pentru o bucată de pâine. Poate sună scandalos, dar am vazut de multe ori ţigani mai cinstiţi şi cu suflet mai mare ca un român “pur sânge”. NU am fost niciodată de acord cu discriminarea asta încurajată de toate instituţiile din ţară.

Ne vine acum o Europă întreagă cu pretenţii de integrare. Totuşi, integraţi sau nu, să ne ţinem ţiganii acasă. Să nu ni lăsăm în toată Europa. Parcă bieţii oameni ar fi o ciumă. Parcă toţi europenii sunt nişte sfinţi şi noi, cu ţiganii noştri cu tot, le pângărim Paradisul. “Sunt toţi o adunătură de hoţi!” o să zică marea majoritate a lumii.

Ce nu se ştie despre ţigani? Că în general se închid ochii când e adusă în discuţie istoria lor, pentru că pe noi, pe europeni, ne arată istoria cu degetul cand vine vorba de comportament etic faţă de ţigani. În Evul Mediu au fost arşi pe rug ca vrăjitori, li s-au omorât copiii şi animalele, pentru că erau spurcaţi. Au fost apoi înrobiţi la curţile boierilor şi bătuţi sa muncească pentru un codru de pâine. Şi la abolirea sclaviei au fost alungaţi şi arătaţi cu degetul. Nu au mai fost primiţi să muncească decât pentru foarte puţini bani, nu au avut drept de vot, nu li s-a recunoscut dreptul de a avea pământuri, nu au avut drept de a se apăra în tribunale. Secole întregi tribunalele germane nu i-au acceptat nici măcar ca martori.

“Când furtuna nazistă a măturat Europa, eu mă născusem deja. Tatăl meu a fost deportat într-un lagăr de concentrare în Polonia, cu înjositorul triunghi negru cusut pe haine. Din cinci sute de mii de ţigani trimişi în sclavie, au supravieţuit numai cinci mii, ei ne-au spus ce-au păţit.” spune cu glasul trist şi ochii sclipind de amărăciune un Rom Baro, un bulibaşă din Sibiu.

În general lumea îi caută periodic, când îşi aduce aminte că trebuie să mai adauge la CV o faptă bună, o donaţie, un act de integrare. Politică. Sunt rari oamenii cărora chiar le pasă. Cărora le pasă dezinteresat. Puţini sunt cei care reuşesc să vadă o lume dincolo de toate prejudecăţile. Ei, cei puţini, sunt privilegiaţi. Pentru că pot descoperi o cultură şi o civilizaţie deosebite, cu rămăşiţe de obiceiuri indiene, amprentă sanscrită în limbaj, cultură strânsă de-a lungul secolelor de prin toată Europa. Şi totuşi, totuşi cu o identitate socială atât de puternică, încât sute de ani de suferinţă nu le-a putut-o şterge. Sunt ţigani! Şi sunt mândri că sunt.