Lipton al meu a sărit pe geam. Locuiesc la etajul cinci și, când am primit vestea asta, mi s-au muiat genunchii. Din fericire, am aflat în următoarele două minute că a sărit de pe geamul unei camere direct în balcon. M-am liniștit cu greu și acum plănuiesc să pun o plasă la geamul cu pricina. Motanul a sărit pe geam în balcon pentru că i-am interzis accesul în zona respectivă până trece perioada de împerechere la pisici. Avem jos, în fața blocului, vreo două mâțe vagaboande și nu vreau să-l las să sară pe geam când le aude cum se miorlăie.
Gestul lui Lipton mi-a adus aminte de când eram și eu, ca și el, tânără și neliniștită. În liceu fiind, părinții încercau să-mi ofere o educație cât mai completă și mai sănătoasă. În mare marte au și reușit. Aveam ore de masă (fixe!) de la care nu puteam lipsi, ore de venit acasă (fixe și astea!) pe care nu le puteam depăși, prieteni despre care ai mei trebuiau să știe totul, mai ceva ca SRI-ul. Au încercat să mă transforme în copilul docil pe care-l vezi la reclamele TV, despre care citești în cărțile de povești și pe care îl visează, în general, orice mamă. Întâmplarea a făcut să fiu un copil cam sălbatic. Deși la prima vedere aveai impresia că sunt cea mai cuminte fetiță din lume, în realitate am fost mereu un drac de om. Îmi plac jocul și competiția. Dar cel mai mult îmi place senzația de libertate. Și, spre necazul părinților, ce n-au reușit să îmblânzească niciodată la mine a fost voința.
Vă povesteam că aveam ore fixe de venit acasă. Justificarea lor era că trebuie să învăț să respect ceea ce mi se spune, să ”ascult” de cei mari. Ce n-au știut ai mei (și află acum, odată cu voi) este că geamul meu de la parter era mai bun decât toate ușile casei. Mi-a oferit portița de salvare de care aveam nevoie, ori de câte ori ușa mi-a fost trântită în nas de către legendara oră de venit acasă. Camera mea era la parter, dar geamurile erau destul de sus. Trebuia să escaladez un suport de tub de oxigen care locuia prin curte, sa evit rondourile de flori ale mamei, să nu trezesc câinele (care avea în permanență chef de joacă și făcea mai multă gălăgie decât o gașcă de copii care fugăresc o minge), să deschis poarta de la garaj (că cealaltă scârțâia aproape insesizabil, dar eu aveam impresia că se aude din China) și abia apoi eram liberă.
Că nu făceam nimic cu libertatea asta, nu-i așa de relevant. Stăteam la o poveste cu vecinul de peste drum, care îmi este și unul dintre cei mai vechi prieteni. Sau mă întâlneam cu prietenii de prin zonă și încingeam un joc de cărți/rummi/table/ceva. Sau, când am mai crescut, plecam în parc cu 2-3 colegi de liceu. Nu am făcut vreodată o tâmpenie notabilă când am plecat pe geam. N-am fost atât de iresponsabilă. Oricum, singurul motiv pentru care o făceam era pentru a-mi dovedi mie că nu există lucruri interzise, există doar metode mai complicate de a le obține.
Pentru mine, treaba asta a fost o lecție de viață. Mă ajută de multe ori când am impresia că mi s-au înecat corăbiile șă mă ajută să iau, de obicei, deciziile corecte atunci când vine vorba de a implementa lucruri noi și metode de lucru mai puțin convenționale. În cazul meu chiar s-a aplicat proverbul acela care zicea că atunci când ți se închide o ușă în nas, du-te și găsește un geam.
Toate ca toate, dar te rog sa ai grija de Lipton. Si cand ma gandesc ca o sa creasca si dragul de Monti. Sper ca el sa fie mai cuminte 🙂
Am grija de el, da-i mai salbatic decat mine cand eram de varsta lui. Cred ca intampinam probleme de comunicare…cum ii spunea la scoala? The gap between generations :))
Io am stat la etajul doi, deci nema sanse de ‘escape’. Acu’ drept ii ca nici nu am avut fantezii din astea. Aveam un prieten cu care ma infiintam la usa la ora 10 si era OK. Io-s mai docila, pare-se 🙂
Io cred că tu ai fost visul oricărui părinte: note mari la școală, citit până la epuizare, cuminte. Serios acum, ar trebui să vinzi rețeta. Te-ai îmbogăți 🙂
Miki a mea s-a aruncat dupa o pasare. De la et. 3. A ajuns jos ranita pt. ca, spre nenorocul nostru, sub noi sunt magazine si s-a lovit de streasina de deasupra si nu a mai aterizat in picioare. A avut soc si bazinul fisurat. Noroc ca era tineri (2 anisori) si s-a recuperat in cateva saptamani. Deci… ai grija de Lipton :).
da’ pisicile parca aterizau in picioare, din cate imi amintesc eu, nu? parca motanul unei vecine a cazut de la etajul 4 si nu a patit nimic. ulterior a luat o mama de bataie, fiindca prostul aterizat pe masina unui alt vecin, lasand niste urme acolo?
Daca pui plasa la geam il privezi pe saracu’ Lipton de placerea de a mai vâna vreodata si la cat de salbatic e, crede-ma din experienta cand iti spun ca e absolut OK sa-l lasi sa faca asta in continuare (sau isi va gasi alta ocupatie – gen sa va muste pe voi sau orice altceva razbunator din partea lui )
Ti-am mai spus ieri, iti repet si azi….daca cumva pateste Lipton ceva promit sa-ti cumpar eu un Nestea 🙂