Ca tot omul, atunci când văd un film tind să mă identific, mai mult sau mai puțin, cu unul din personaje. Totul devine mult mai personal dacă reușesc să mă imaginez în locul actorilor și încep să mă gândesc că poate aș reacționa la fel cu ei, sau nu în contextul dat.
Am vazut aseară Up in the air. După părerea mea, unul din cele mai frumoase filme din ultima perioadă. Ce mi s-a părut oarecum ciudat a fost că tindeam să mă identific cu personajul masculin, mai degrabă decât cu cel feminin aflat parțial în aceeași situație. Nu o să povestesc acțiunea filmului, că nu vreau să stric nimănui plăcerea de-al descoperi.
Dilemea mea de moment este alta. De multe ori, nu mă văd în postură de erou salvator, nu empatizez cu personajele pozitive, nu mă emoționez când văd slăbiciuni sau acte de eroism duse la extrem. Eu, una, de obicei mă surprind în postura de partizană a personajelor masculine. Dar a celor ieșite din tipar, care nu dau dovadă de calități excepționale ci, mai degrabă, de judecăți lucide, reci și cât se poate de sarcastice.
Mi-am dat seama că, majoritatea prietenilor mei, atunci când discută despre un film, se identifică cu personajele pozitive. De cele mai multe ori, am observat că, mai mult, tind să se proiecteze în personaje de același gen. Ana se vede pe sine în vreo Meredith, iar Călin în vreun Johnny. Bineînțeles, cu trăsături pozitive. Și veșnic cu expresia: ”Eu, în locul lui/ei……”
Oare de ce tindem să ne identificăm cu personaje de același gen? Ne regăsim mai degrabă în acțiunile lor decât în cele ale personajelor de gen opus? Să fie chiar atât de mare discrepanța între genuri? Și, dacă da, de ce nu reușesc și eu să mă imaginez în vreun personaj feminin de excepție.
Voi cu cine vă identificați? Și în ce sens?
Tot cu personajul masculin m-am identificat si eu. Poate facem asta pentru ca (in acest film), personajul masculin dadea la un moment dat dovada de mai multa implicare emotionala decat tipa. Atata nepasare si sange rece la o tipa, mai rar.
Nu cred ca era vorba de nepasare. Tipa stia foarte bine ce vrea si atat. Si el stia, dar nu cred ca le coincideau prioritatile. Detaliem deseara, sa nu transformam in spoiler. 🙂
Odd enough (for a guy), m-am identificat cu ambele personaje.
Dar la mine a tinut de actiuni.
Cu tipa m-am identificat pentru ca sunt om tehnic, imi place sa programez, sa gasesc solutii ce mie mi se par foarte inovative si “eficiente”…pana vin oamenii de la sales/whatever sau clientii si zic ca nu e bine.
Cu el m-am identificat pentru ca si el era foarte eficient, doar intr-un alt fel. Imi plac si aeroporturile 🙂
Cel mai mult m-am identificat cu el pentru ca vreau sa calatoresc mult, dar eu chiar vreau sa vad locurile in care merg.
De multe ori “identificarea cu personajul” (ce sa-i faci, asta-i expresia) se face in virtutea unei simpatii nascute din contrast si nu din asemanare. Ne plac si ne “identificam” cu ele nu pentru ca suntem, ci pentru ca am vrea sa fim asemeni lor.
Asta-i genul de statement care deobicei nu ne place. O sa exclud cazul asta.
Cu cine ma identific (pe bune). Cu cei mai multi. Pentru ca nimeni nu-i “intr-un fel” ci in mai multe. Luand exemplul Up in the air: ma identific cu personajul lui Clooney pentru ca e frumos, destept si are simtul umorului (ce cliseu!) sau cu seful lui pentru ca isi da seama cand greseste si se corecteaza (e cel mai autentic personaj). Cu Alex pentru ca e multipla! si pot continua dar ideea e aceeasi.
Nu am văzut filmul încă.
Însă mă potrivesc aproape perfect cu personajul ăsta din filmul Apocalypto!
De fapt, eu mă identific destul de bine şi cu persoanaje pozitive şi cu personaje negative, depinde de situaţie, dar niciodată cu fete… 🙂