Aveam 9 ani când am falsificat prima semnătură. Luasem un 8 la istorie şi nu voiam să ştie mama de el. Aşa că, atunci când învăţătoarea ne-a dat câte o foaie care anunţa şedinţă cu părinţii, am ascuns-o bine. M-am chinuit atunci vreo două zile să pot imita semnătura mamei, dar până la urmă am reuşit.
Bineînţeles, am mai repetat figura de atunci, mai ales în liceu, când, deşi eram printre primii din clasă, absenţele mele erau mai multe decât notele. Am aflat mai târziu că nu numai eu făceam din astea. Şi prietenii mei practicau falsificarea semnăturilor părinţilor pe tot felul de hârtii, de la lucrări de control, la note în carnet. Nu mi se mai părea nimic greşit în a falsifica mici lucruri care nu afectează pe nimeni.
Acum câteva zile cineva m-a sunat să-mi propună un parteneriat. Mi-a cerut să semnez un contract şi să i-l trimit semnat. Azi, când am sunat la firma respectivă să văd dacă a ajuns contractul, sectretara mi-a răspuns că a ajuns, dar şeful e plecat până săptămna viitoare. Ok, zic. Aştept până se întoarce, deşi era destul de important să fie semnat înainte de sfârşitul lunii.
În momentul ăsta, secretara, drăguţă şi săritoare, mă întreabă dacă am nevoie urgent de semnătura aia. Păi cam am, dar dacă nu se poate, asta e. S-a oferit aşa, din senin, să falsifice semnătura. M-a întrebat, ce-i drept, înaine, dacă omul e ok cu contractul şi dacă am stabilit înainte toţi termenii. Dacă schimbam ceva acolo? Dacă în loc de suma X scriam altceva? Dacă îi modificam condiţiile de plată? Nu, ea se oferă, grijulie, să semneze în locul lui.
Atunci m-au lovit toate isteriile. Mi-am adus aminte, totuşi, cum falsificam şi eu semnături acum ceva timp. Adevărat e că nu erau aşa importante. Mă întreb câte hârtii a semnat aşa, fără să ştie şeful de ele. Câte contracte şi câţi furnizori au răsărit din senin, cu semnătura ei pe hârtii?
Şi acum, să simt totuşi că există şi oameni corecţi în lumea asta, mi-a trântit soră-mea una, fix pe subiect. Am rugat-o azi să îmi printeze ceva, să semneze ea şi să facă un scann. Nu a fost în stare să-mi falsifice semnătura. Soră-mea, care mă cunoaşte de 23 de ani şi ştie foarte bine cum semnez. Niciodată nu a falsificat nimic. Niciodată nu a modificat vreo semnătură. Nici măcar semnătura mamei, atunci când ar fi scos-o dintr-o grămadă de încurcături. Asta da palmă dată conştiinţei mele. Frumos, soră-mea.
mai. ca sa nu te simti cu musca pe caciula faci acolo un semn ca si “pentru ala” (e un semn – intreb pe nevasta) si semnezi cu semnatura ta. maica-mea la spital semna sute de acte pentru director / zi. bineinteles, el stia.
mda… păi nu știu dacă „a falsifica” e termenul cel mai potrivit când te rogi de cineva să-ți imite ție semnătura.
mi-o și imaginez pe soră-ta timorată doar de cuvântul „falsifica” :). poate era mai încurajator ceva de genu’ „a desena”, „a imita”, etc.
Și când te gândești că pentru a-ți da o palma ea tehnic nu a trebuit să facă nimic…
🙂
Eu am incercat chiar de mai multe ori sa iti imit semnatura pe o foaie, inainte de a semna pe actul final. Dar cand sa scriu acolo, nu a iesit decat o mazgalitura de copil mic. 🙂
Mă simt eclipsat! Abia în clasa a opta m-am apucat să falsific semnături…
infractoare mica 😛
Eu m-am specializat în falsificarea semnăturii unui anumit profesor. Veneau și din alte clase să le semnez foile – maaamă, ce mișculații se mai făceau la lucrare… 😀
ahahahaha. sper sa nu ajunga asta la profesorii tai, ca n-o fi tare fericit. In alta oridne de idei, poate reusesti sa scoti profit din asta. eu m-am tt gandit ca asa cum pot imita bine o semnatura complicata, pot reproduce tot felul de chestii scrise. poate fac un bine cuiva si reusesc sa reproduc scrieri vechi. cine stie ce ne rezerva viitorul 😛
Semnatura alor mei nu am falsificat-o… din cate stiu eu, insa cu siguranta nu am facut asa ceva fara sa stie ei… insa am modificat in generala un 7 pe care l-am facut 8… si nu crezi ca si-a dat seama tata? Dar am fost cat am putut de serios si m-a crezut… ce noroc.
zi la roxi ca in viata asta de “cioco” mai e nevoie cateodata 😀