Cu românul la psiholog

În România anului 2015 mersul la psiholog este încă un subiect tabu. În condițiile în care aproximativ a opta parte dintre românii majori suferă de o formă sau alta de depresie, un procent de aproximativ 70% nu au fost niciodată la psiholog și, probabil, nici nu vor ajunge într-un viitor apropiat. Este considerată o rușine ca cineva să aibă nevoie de terapie și există toate șansele să atragă oprobiul public pentru simpla recunoaștere a nevoii de ajutor.

Nu vreau să intru în polemica aia în care românii preferă să se spovedească unui preot decât să meargă la un psiholog. Adevărul este că și procentul celor care preferă o spovedanie sănătoasă a scăzut în ultimii zece ani. Din păcate, foarte mulți refuză să recunoască public sau măcar pentru ei că au o problemă și că ar fi bine să încerce să o rezolve. Oamenilor le este teamă de reacția celor din jur și de stigmatul pe care vor fi nevoiți să-l poarte din momentul în care ceilalți află că un cunoscut apelează la serviciile unu psiholog. 

O fostă colegă de școală a fost nevoită să-și dea demisia după ce șeful ei a aflat că merge la psiholog. Îmi vin în minte acum, pe loc, cel puțin vreo 3 sau 4 persoane pe care, după ce un doctor le-a pus diagnosticul de depresie și le-a trimis la psiholog, familia și prietenii au început să le catalogheze drept nebune. În general, am observat două reacții atunci când vine vorba de terapie: ori se iau oamenii și fug ca de lepră, ori li se pare că psihologul înseamnă doar pierdere de timp și bani.

Cred că-i normal să ne fie frică (într-o oarecare măsură) de ceea ce nu înțelegem. Rezistența la schimbare face parte din noi, oricât ne-am bate cu cărămida în piept că suntem deschiși la minte și, deci, toleranți. Trăim într-o țară care se luptă cu rate crescute ale șomajului, consumului de droguri, divorțurilor, abandonului școlar și care exportă părinți căpșunari pe bandă rulantă (lăsând în urmă copii singuri, crescuți de bunici). Toate astea lasă urme. Nu suntem cu toții suficient de puternici pentru a ne vindeca singuri, dar ne temem de părerea vecinilor și, deci, nu apelăm la specialist.

Și-apoi mai este și problema banilor. În alte țări există programe de tratament. Mergi la psiholog ca la orice alt doctor. În sistemul național de asigurări ai incluse și câteva servicii de bază și terapii mai uzuale. La noi, tot ce am aflat eu până acum este că prima ședință este gratuită, urmând să plătești apoi cam 70-100 lei/săptămână. În condițiile în care unii oameni muncesc pe salarii de 800 lei, cum și-ar putea permite să apeleze la un psiholog?

Sunt revoltată. La sfârșitul anului trecut, o bună prietenă mi-a povestit, printre lacrimi, că este nevoită să facă terapie și că nu poate vorbi cu familia sau cu colegii de serviciu despre asta. O sperie ideea că va fi privită ca o nebună. Pentru că ăsta ne este nivelul: pentru majoritatea oamenilor, cei care merg la psiholog sunt niște nebuni. Cei care iau antidepresive sunt, de asemenea, nebuni. Iar cei care sunt văzuți intrând la psihiatru ar trebui ținuți departe de copii și animale, că poate, doamne păzește!, s-ar întâmpla să fie un pericol.

Știu că nu pot schimba mentalitatea unei țări întregi, dar voi încerca să mă schimb pe mine. În fiecare săptămână, după ce prietena mea merge la psiholog, stau și o ascult, încerc să o înțeleg și, dacă simte nevoia, o țin în brațe atunci când plânge.

Nu-i ușor. Dar nu-i cu nimic mai greu decât orice altă situație în care un prieten are nevoie de ajutor. Da, la început nu m-am simțit confortabil făcând asta. Însă prietenia nu se bazează doar pe momentele în care râdem împreună, ci și pe cele în care trebuie să întindem o mână de ajutor. O îmbrățișare tăcută, oferită la timpul ei, valorează cât o mie de zâmbete și cuvinte despre nimic. Ar trebui să învățăm să fim lângă oamenii dragi atunci când au nevoie de noi, nu să fugim cât vedem cu doi ochi.