Apa, aerul și fraierul

Am o frustrare și vreau s-o împart cu voi. Mă calcă pe toți nervii oamenii dezinteresați, plictisiți și care așteaptă să le pice din cer fericirea și împlinirea. Dar atât de tare mă enervează că i-aș pune într-o linie și i-aș obliga să facă ceva constructiv în fiecare zi.

Poate din cauză că mie îmi place să fac mereu câte ceva nou, care mă provoacă, nu pot înțelege persoanele care se plâng că lor ”nu le dă nimeni”, că pe ei nu-i ajută nimeni și că lor nu li se întâmplă niciodată nimic. Prostită de afirmațiile astea mi-am suflecat mânecile și am pus mâna să-i ajut pe câți am putut. Nu singură, ci cu o gașcă de oameni faini, că doar nu-s nici Maica Tereza, nici Atlas să car cerul singură pe umeri.

Din păcate entuziasmul meu se duce naibii pe zi ce trece. Când văd câtă nepăsare, cât miserupism și câtă lene există în rândul celor tineri, încep să mă gândesc serios să abandonez corabia, ca șobolanul înainte de a o vedea scufundată. Sunt 6 ani de când muncesc să fa ceva bine pentru tinerii care știu că au nevoie. Maximum 0,01% au făcut ceva cu viața lor în timpul ăsta. Ceilalți îngroașă rândurile la șomaj, la autocarele către Spania și la depus CV-uri la șaormerii. Și-n timpul ăsta se plâng în continuare că nu-i ajută nimeni.

Când le zic că-și merită soarta se uită urât la mine și, ghici ce? Se plâng că nu-i vina lor, că adevărul este că pe ei nu-i ajută nimeni. Cred că pe undeva au dreptate. Nu-i vina lor. E vina părinților și bunicilor că le-au băgat în cap că trebuie să primească de la Stat, că trebuie să aștepte să li se dea și că oricum nu merită să se spetească pentru a ieși în față, că nu câștigă nimic, ba dimpotrivă, se spetesc muncind degeaba. E vina celor care, la rândul lor, au așteptat să primească și au primit.

Provin dintr-o familie de meșteșugari. Știu sigur că toți străbunicii mei și, mai apoi, bunicii și părinții au avut câte o meserie. Nu au așteptat să primească nimic de la Stat. Dimpotrivă, au fost dintre cei care au cârcotit că la socoteala finală s-au ales cu mai puțin decât aveau înainte de comunism. M-au învățat că dacă vreau să am ceva în lumea asta trebuie să pun mâna și să muncesc. Că nu vine nimeni să-mi dea ceva de dragul de-a îmi da.

Tot ei m-au învățat și că e bine să țin cont de marea masă de oameni care așteaptă să primească nimicuri. da, da, despre cei care bat 5 km până la magazinul concurenței pentru un pix sau un breloc vorbesc. Și despre cei care n-au CV, dar așteaptă să primească un job. Și despre cei care nu joacă veci la loto, dar vor să câștige.  Zicea cineva din familie: ”Dacă n-ar fi leneși și proști în lume, toți ceilalți am muri de foame.” După 6 ani de când mă chimui să le scot lenea din cap unora, încep să-i dau dreptate omului care m-a crescut.