Încă din 2011, am dezvoltat obiceiul de a organiza câte un internship pe an. Fiecare internship a inclus câte 5 studenți dornici să facă treabă, să pună în practică ce-au învățat la școală și apoi să își găsească un job în domeniu (sau să facă orice altceva în afară de comunicare, dacă și-au dat seama că nu este pentru ei).
Cu foarte mici excepții, i-am luat de la zero. Am stat lângă ei să-i învăț să scrie comunicate de presă, e-mail-uri, articole de blog, conținut pentru site-uri, să răspundă corect la telefon, să fie punctuali, să facă o monitorizare de presă, să creioneze o campanie de comunicare și multe altele. Sunt câteva generații bune de tineri care acum profesează în domeniu și de care sunt foarte mândră.
Bineînțeles, e meritul lor. Ce-am făcut eu (inițial singură, din 2013 împreună cu echipa din agenție) a fost doar să îi ghidez și să îi încurajez la început de drum. Modul în care pun în practică informația asimilată și gradul de implicare pe care îl au acum, ca angajați ai diverselor companii în care lucrează, sunt toate ale lor. Mi s-ar părea de-a dreptul josnic să îmi asum rezultatele bune ale cuiva, doar pentru că am petrecut câteva ore pe săptămână, timp de 3 luni, muncind împreună.
Dacă nu ar fi fost făcuți dintr-un aluat bun, ar fi întregit și ei rândurile celor care termină facultatea de comunicare și ajung să lucreze vânzători la Mall sau prin diverse localuri din oraș. S-ar fi plâns că nu există job-uri în domeniu, că toată lumea cere experiență la angajare, că nimeni nu le oferă oportunitatea de a învăța. Nu ar fi făcut nici voluntariat, nici internship-uri în timpul facultății, pentru că nu și-ar fi dorit ”să lucreze gratuit pentru unii care oricum au bani să-i plătească” sau pentru că, pur și simplu, ar fi fost prea comozi. N-ar fi înțeles că un internship nu e făcut pentru binele companiei, ci pentru binele celor care vor să învețe. Că noi, în firmă, am putea lucra ore plătite de client în timpul în care stăm să îi învățăm pe ei cum să lucreze.
În ultimii ani, tot mai mulți absolvenți de comunicare nu găsesc joburi în domeniu, deși, în același timp, tot mai multe companii nu găsesc angajații potriviți. Studenții și absolvenții și-ar dori să-i plătească cineva ”ca afară”, în timp ce ei abia deslușesc tainele lumii. Companiile vor oameni care să aibă un minimum de experiență, pentru că oricum în procesul de adaptarea noilor veniți la stilul de muncă specific fiecărui brand se investesc câteva zeci de ore care nu pot fi taxate, dar pentru care angajații sunt plătiți.
La interviurile de angajare prefer să întreb oamenii ce știu să facă, nu pentru cine au mai lucrat. Unii învață foarte multe lucruri utile, chiar și în cele mai ciudate locuri, pe când alții bifează câte un stagiu de practică la vreun mare brand și pleacă de acolo la fel cum au intrat inițial pe ușă, fără să fi prins din zbor ceva notabil. Este vorba despre ce își dorește fiecare de la viața lui. Unii vor să crească și să devină tot mai buni în ceea ce fac, alții vor să colecționeze titluri pompoase și să se valideze prin asocierea cu diverse nume mari. Și-apoi, mai sunt cei care au impresia că lor li se cuvine. Că dacă pe diploma de facultate scrie că ești specialist în relații publice, atunci nimeni nu poate să conteste un asemenea adevăr. Dar ei sunt o cu totul altă poveste, iar noi nu despre asta discutăm acum.
Din fericire, la PRbeta am avut parte, de cele mai multe ori, de oameni dedicați și muncitori. Pe unii i-am luat în agenție direct de pe băncile școlii, alții au venit la noi după ce au trecut deja printr-unul sau mai multe joburi. Sunt oameni minunați, cu rezultate deosebite, cu care ne mândrim în fiecare zi. Dar nu ne asumăm munca lor și nici nu trăiesc cu impresia că eu i-am crescut și că mulțumită mie sunt acum buni profesioniști.
Este, într-adevăr, o mare responsoabilitate să înveți pe cineva ceva. Însă ce face fiecare cu informația pe care o primește, nu este meritul celui care predă, ci meritul celui care asimilează conținutul. Așa că, hai să nu ne mai asumăm reușitele altora și să nu ne mai batem cu pumnul în piept că suntem speciali doar pentru că oamenii care au crescut (și în) preajma noastră au devenit buni profesioniști. Repet, este doar meritul lor!
Dar nu cred că e vorba de a-ți asuma meritele altora ci de a ți le asuma pe cele ale tale. Pentru că unii oamenii au ajuns într-un loc și pentru că ai pus tu (și/sau alții) niște cărămizi la momentul potrivit! 🙂
Poți să pui câte cărămizi vrei, dacă fundația nu e solidă tot se dărâmă casa. Chiar cred că fiecare ajunge acolo unde este prin eforturile proprii.
Din pacate ceea ce spui nu e valabil doar pentru un anumit domeniu. Daca ai fost atenta cum se imbraca ”copii” din ziua de azi vei descoperi, asa cum descoperi si la nivelul cunostintelor lor ca hainele lor (din care lipsesc materialele naturale) sunt un tricou (bluzita, camasa,etc.) subtire, o jacheta la fel de subtire, obligatoriu ”de firma” si cam atat. Generalizez…. vanzatorii din mall-uri cu studii superioare precum si multi dintre executivii din multinationale sunt tare subtire ”imbracati”