Aveam vreo 15 ani când tata a decis că soarta banilor mei de buzunar se va schimba. Până atunci, primeam de la mama, în fiecare dimineață, o sumă de bani de cheltuială care să-mi ajungă de pufuleți, chipsuri sau alte prostii pe care le ronțăiam în pauzele de la școală, pe lângă sandwich-urile pregătite cu grijă de ea în fiecare dimineață.
La începutul clasei a 9-a, tata m-a anunțat că, dacă vreau în continuare bani de buzunar, va trebui să muncesc pentru ei. Am simțit că mi se face cea mai mare nedreptate de pe lume, că sunt persecutată de părinți și m-am comportat ca orice adolescentă: m-am bosumflat vreo câteva zile, după care mi-a trecut și-am acceptat situația așa cum era. Din acel moment, m-am prezentat aproape zilnic în laboratorul de tehnică dentară al părinților mei, să-mi muncesc banii de buzunar. Azi făceam curățenie, mâine pregăteam niște ceară, poimâine sortam dinți pentru proteze. Și-așa mi-am petrecut o parte din cei patru ani de liceu.
Ajunsă la Timișoara, studentă în anul 1, eram mereu în lipsă de bani. Mă organizam destul de prost, ai mei nu-și permiteau să mă țină în puf, așa că a trebuit să găsesc rapid o soluție. În mai puțin de o lună de când eram în Timișoara m-am angajat admin la un club de net din Complexul Studențesc. Job de noapte, în care lucram o dată la două nopți. La început îmi era destul de greu să stau trează o noapte întreagă, însă m-am obișnuit destul de rapid. Aproape de finalul primului semestru mi-am aranjat programul în așa fel încât dormeam doar în noaptea liberă, aveam timp să merg la muncă, să ajung la școală, să fac voluntariat în OSUT și, cam o dată pe săptămână, să ajung în D’arc să dansez. Nu câștigam mult. Era un job destul de prost plătit. Însă era al meu, mă bucuram că pot să-mi câștig singură pâinea și să-i mai scutesc pe ai mei de cheltuieli suplimentare.
A fost locul în care am învățat ce înseamnă banul muncit, ce sunt alea responsabilități și cum să aștept ziua de salariu ca pe Sfântul Duh. Dar a fost și spațiul în care mi-am făcut prieteni pe viață și, chiar dacă drumurile noastre s-au despărțit după ce am terminat facultatea, încă ținem legătura. De la primii mei șefi am învățat cât de important este să comunici cu oamenii și cât de multe face transparența în relația cu angajații. O să-i țin minte toată viața și, din când în când, le mulțumesc în gând pentru răbdarea pe care au avut-o atunci când îmi explicau diverse chestiuni de finețe.
Acum, vreo 10 ani mai târziu, m-am izbit de copii de 20-21 de ani care refuză să muncească dacă titulatura job-ului nu include ”manager” de vreun fel. Sau care cer sume exorbitante de bani, dar ei ”vin să învețe”. Le este rușine să lucreze ca vânzători, promoteri, barmani, chelneri sau orice altceva decât specializarea pe care o fac la școală. Nu zice nimeni să îmbătrânim muncind job-uri prost plătite și să uităm să ne împlinim visele. Nu zice nimeni nici că-s toți studenții așa. Dar uneori am impresia că mulți dintre ei au ajuns să creadă că munca e o rușine. Unde scrie că dacă nu suntem un mic șef pe undeva nu putem să ne arătăm în public? Și de când a ajuns munca cinstită o rușine? Mai rușinos mi se pare să stai pe banii părinților la nesfârșit, că nu-ți găsești un job ”în domeniu”.
Imi aduc aminte ca primul meu job in Timisoara a fost in 2000 si imparteam pliante. Am ajuns in 2003 sa tin trei job-uri part time doar ca sa-mi permit sa-mi cumpăr haine de la Energy, sa merg weekend de weekend in Zambara si sa-mi plătesc o chirie intr-un loc decent. In 2011 si in perioada ulterioară, cand am pornit primul meu bussines, am intalnit sute de tineri care au venit la interviu ca sa se angajeze, dar nu vroiau acel post. Vroiau postul meu. Vroiau sa fie asociati si manager in firma!:))
Eu am reusit sa ajung intr-o pozitie de conducere intr-o firma privata dupa aproape opt ani de munca. Unele job-uri nici macar nu le-am mai trecut in cv ca sa nu sperii angajatorul ca nu esti stabil. Acum, dupa 14 ani in câmpul muncii, trag linie sa imi dau seama ca toate acele job-uri mici m-au facut cine sunt de fapt azi! Si toate acele job-uri mici m-au adus in aceasta pozitie unde sunt azi!
Nu cred ca sunt constienti de lucrul asta, parintii probabil i-au obisnuit prost, nu au stiut sa le ofere un mic management al banilor… d-aia se intampla si lucrurile astea…
Asa e, Multi tineri vor sa aleaga calea usoara, daca se poate sa sara cat mai multe etape in dezvoltarea lor profesionala. sa fie direct sefi, manageri. Nu doar parintii sunt vinovati pt modul lor de gandire, (tu ai avut noroc de parinti destepti), dar din pacate scoala nu ii invata pe tineri care sunt adevaratele valori , si mai ales ca respectul se castiga in timp nu il ai pe tava.
Acum, cum sa-ti zic, e cam aiurea din pricina faptului ca multi dintre angajatori cam cauta sa profite de tineret, nu le dau banii, etc, insa multi din ei au si fite-n cap. E o vorba, trebuie sa pornesti de jos ca s-ajungi sus, nu se poate din prima 🙂