Lucrez cu mass-media din România de vreo 10 ani. Încă dinainte să dețin o agenție, ca freelancer, mi-am ajutat clienții să ajungă la cele mai potrivite publicații și să obțină prețuri cât mai bune. Am o relație bună cu jurnaliștii pe care îi cunosc și cu departamentele de publicitate ale diverselor publicații cu care lucrez. Interacționând cu clienții, dar și cu presa, am învățat că este important să fim sinceri și transparenți în relațiile noastre. Până la urmă, orice mânărie ajunge să fie subiect de bârfă și bârfele tind să ajungă la urechile cui nu ne dorim. De aceea, de fiecare dată informez toate părțile despre ce așteptări și ce costuri există.
Cu toate astea, încă sunt uneori surprinsă când aflu de câte o agenție care dublează prețurile transmise spre client sau de câte o publicație care a încasat factura, dar a uitat să trimită și raportul sau, după caz, să publice vreun articol plătit. Uscături există în toate pădurile și vreau să cred că scăpările astea nu reprezintă norma. Din fericire, în Timișoara nu mi s-a întâmplat vreodată să nu găsesc un numitor comun care să fericească pe toată lumea. Însă aici este simplu. Cunosc personal și jurnaliștii, și reprezentanți ai departamentelor de publicitate. Unii îmi sunt și prieteni. Discutăm deschis și încercăm să rezolvăm orice situație ar putea apărea.
Am întâlnit, însă, situații mai ciudate în diverse orașe ale țării (și nu, nu mă refer la București sau Cluj-Napoca). De la jurnaliști care ”uită” să mai scrie, la responsabili de contracte care nu mai răspund la telefon când le cer cifrele de vizibilitate pentru vreun banner sau articol plătit. În condițiile în care o parte din veniturile unei publicații vin din materiale publicitare, mă întreb ce-o fi în capul ălora care nu se țin de cuvânt. Am început să cred că de multe ori cifrele de trafic date în rate card-uri sunt enorm de umflate. Cum altfel să îmi pot imagina de ce refuză unii să trimită o raportare la sfârșitul campaniei?
În altă ordine de idei, că tot vorbim azi despre publicitate, împărtășesc cu voi o situație care mă zgârie pe creier, că poate mă luminați voi. Pentru a înțelege mai bine despre ce este vorba, trebuie să vă spun de la început că încerc să fiu la curent cu ce jurnalist se mută de la o publicație la alta, ce mai apare nou pe piață în materie de presă (de orice fel ar fi ea), ce dispare, ș.a. Mi se pare că e responsabilitatea mea. Adăugând la asta faptul că clienții agenției sunt din mai multe părți ale țării și mai tot apar alții, din orașe în care nu am mai lucrat până acum, mă găsesc de multe ori în situația de a căuta noi publicații.
Nu cer mult. O adresă de e-mail, un număr de telefon sau un formular de contact funcțional de obicei sunt suficiente pentru un prim contact. Însă am surpriza să descopăr încă, în 2017, publicații care nu au de niciunele. Oare cum aș putea ajunge eu să lucrez cu X ziar, dacă nu pot da de nimeni de acolo? Sau altă situație. Găsesc un contact, vorbesc cu oamenii, le spun că vreau o ofertă de preț (și cam pentru ce) și nu mai aud vreodată de ei. Nimic. Zero. Poate se sperie că le cer și câteva date despre trafic sau tiraj. Sau poate nu le place vocea mea. Că șapte ani de-acasă am și, de vorbit, vorbesc frumos cu ei.
În fine, mă întreb uneori dacă doar mie mi se întâmplă. Apoi îmi amintesc că trăim în țara în care ”presă” se numesc și fițuicile cu 100-200 de unici/zi, nu doar publicațile serioase, care investesc timp, energie și bani în procesul de a livra informație către cititori. Și-atunci iau o pauză și recunosc, în gând: nici nu vreau să am de-a face vreodată cu publicații care nu-mi lasă măcar o adresă de e-mail sau un număr de telefon la care să poată fi contactate sau care se sperie atunci când le cer cifre. Profesionalismul înseamnă, în cazul ăsta, și transparență. Dacă nu o găsesc, concluzia e simplă: nu merită investiția de timp și bani.