Nu plâng la filme, fie ele cât de siropoase. Nici atunci când ar trebui să plâng, nu pot să plâng, că m-am obișnuit să tac și să țin pentru mine durerile. Însă plâng uneori de fericire. Spre exemplu, atunci când merg la un concert care-mi place foarte mult, în timp ce oamenii aplaudă frenetic, eu lăcrimez. Muzica îmi provoacă emoții puternice și imposibil de exprimat în cuvinte.
Pe același model, plâng când văd rezultate deosebite. Și-am plâns în astea ultimele 2 săptămâni cât n-am plâns în ultimii patru ani la un loc. Dacă de obicei nu stau cu ochii în TV, acum nu m-am putut dezlipi de el. Jocurile Olimpice sunt, cred, singurele competiții sportive care mă țin cu ochii pironiți în ecran. Când văd cum sportivi din toată lumea se luptă pentru a demonstra că sunt cei mai buni, nu pot decât să-i admir. Știu că se antrenează mult, unii nu în cele mai bune condiții. Știu că mulți dintre ei îndură dureri de neimaginat și totuși rămân cu zâmbetul pe buze pe tot parcursul competițiilor. Sunt niște titani și niște exemple de urmat.Îi consider dovada clară că doar prin multă muncă, ambiție și voință poți ajunge în vârf. De-asta atunci când văd România pe podium, indiferent că este vorba de o medalie de aur sau nu, plâng ca un copil mic.
Cel mai mult îmi plac gimnastele. Stau cu sufletul la gură când execută exercițiile, îmi repet în gând că n-o să greșească și parcă simt, împreună cu ele, fiecare secundă de emoție. Iar când le văd campioane olimpice la câte un aparat, am senzația că România mai are o șansă să o ia pe calea cea dreaptă.
Sandra Izbașa e campion olimpic la sărituri. A făcut un exercițiu foarte bun, dând clasă atât Rusiei, cât și Statelor Unite. La anunțarea rezultatelor am rămas fără aer și-am plâns ca un copil mic, de parcă Sandra a câștigat medalia pentru mine, nu pentru țară. Și-apoi, când am văzut că mai și merge cu ea la Octavian Bellu, să-i mulțumească pentru toată susținerea și tot ajutorul, am rămas fără cuvinte. Sandra a demostrat că e mai mult decât unul dintre cei mai buni sportivi ai lumii. E un OM deosebit, care pe mine mă inspiră. Pentru asta vreau să-i mulțumesc din suflet.
Sunt convinsă că și voi găsiți modele de viață în sportivii români de la Olimpiadă și sunt curioasă care sunt preferații voștri și pentru ce îi apreciați în mod deosebit. Lăsați-mi un comentariu cu părerea voastră și hai să aducem România acasă cu onoare și mândrie!
Dacă mai vreți să auziți ceva de toată frumusețea, să știți că Cristi, ambasadorul Gerovital la Jocurile Olimpice, va duce steagul 2.0 la Londra, în semn de mulțumire pentru performanțele sportivilor. A propus minimum o persoană din fiecare județ. Cum din Timiș există deja un steag și din Alba nu, n-aș vrea să-mi las județul de baștină cu prezență nemotivată la Londra. Așa că să fie acesta articolul pentru Alba.
Hai, România!
*sursă foto
Foarte frumos articol, Cristina, bravo!!!
M-am regasit perfect in descrierea ta cu privire la emotiile pe care le-am trait urmarind fetele noastre de la gimnastica (atat cat am putut prinde la tv), insa mai mult decat atat m-am regasit in primul paragraf referitor la muzica…nu ma gandeam ca mai exista si alte persoane care lacrimeaza in conditiile acelea, lumea aplauda frenetic, entuziasm si zambete largi si mie imi bubuie pieptul de emotie si ochii mi se umplu de lacrimi…ciudata experienta… 🙂
Pupici!