De câte ori am ajuns în Oradea în ultimele luni am dormit într-o zonă aproape centrală, unde nu te prea aștepți să auzi cântece de cocoși dimineața. Din fericire, nici nu le aud. Din păcate, cântatul cocoșului a fost înlocuit de zgomotul pe care-l face un topor mic atunci când crapă lemne. C-o fi luni, c-o fi duminică, în fiecare dimineață vecinul crapă lemne în curte.
Am înțeles de la gazdele mele că el și familia lui sunt de ”etnie alternativă” și se întrețin cu greu muncind cu ziua pe la diverși oameni. Azi împart pliante, mâine curăță vreo pivniță, poimâine colectează resturi de lemne de la demolarea vreunei clădiri și tot așa. Trăiesc de azi pe mâine, dar sunt oameni cinstiți. Spre deosebire de verii lor de-aceeași etnie, ăștia au știut să-și vadă de muncă într-un mod care nu i-a obligat să facă ilegalități.
Adevărul e că nicio muncă nu-i rușinoasă, atât timp cât îți plătește facturile
Că n-or fi toate în conformitate cu ceea ce visăm noi, asta e cu totul altă poveste. Îmi povestea un fost profesor unieversitar, actual director de IT la una din corporațiile cunoscute din țară, că nu a avut toată viața doar job-uri care sună frumos.
Omul are aproximativ 50 de ani și a călătorit, la începutul anilor ’90, și prin țări mai civilizate. Întâmplarea a făcut ca planul de acasă să nu se potrivească cu cel din târg și timp de câteva luni, până să poată lucra în domeniul lui, a trebuit să se descurce cum a putut. Și-a făcut omul ce n-a făcut, că a ajuns ”administrator de bloc” în clădirea în care locuia. Spre deosebire de România, în Canada, unde era el, ”administratorul de bloc” se ocupă de toate problemele ce țin de clădire. Adică a făcut tot felul de reparații și a stat la tot felul de cozi să plătească facturile de întreținere ale blocului, să trăiască toți oamenii ăia în bună armonie.
După câteva luni situația s-a rezolvat și omul a putut să-și vadă de domeniul lui de activitate. Dar atunci când a fost nevoie a știut să ia măsurile necesare pentru a trăi decent, fără să se plângă încontinuu că lui nimeni nu-i dă și nimeni nu-i face.
Pretenții de directoare de agenție și experiența unei casnice
Spre deosebire de el, ultimele două fete care au venit să îmi ceară un job (!?!), fără ca măcar să fi citit câteva lucruri esențiale despre ce înseamnă PRbeta, au avut pretenții de directoare de agenție și experiența unei casnice intreținută de ceva moș străin. Trecând peste lipsa exeprienței (care recunosc că îmi convenea într-o oarecare măsură), fetele mi s-au părut decupate dintr-un peisaj greșit.
Niciuna nu a încercat măcar o secundă să mă convingă ce știe și cât merită. Ambele au insistat pe faptul că li se cuvine. Că ele de-asta au terminat o școală de comunicare, să primească pe tavă un job în domeniu. Că nu acceptă să lucreze la o shawormerie, nici să fie secretare în cine știe ce companie. Ele vor să fie PRiste (ahahaha) și asta-i singura ofertă pe care o vor accepta.
Bineînțeles că le-am trimis la plimbare, să mai trăiască pe banii altora o vreme, până le ajunge cuțitul la os și acceptă și job-ul de secretară. Stofă de PRist cu siguranță n-aveau. Dar cu ocazia asta mi-am amintit că, înainte să fac conferințe, să concep campanii de comunicare, să administrez bugete de PR și să țin traininguri despre ceea ce fac în fiecare zi am avut și eu job-uri care să mă ajute să trăiesc.
Job-urile din timpul facultății ne învață ce înseamnă valoarea banului
În primul an de facultate nici nu mi-am dat seama ce m-a lovit când luxul din casa alor mei s-a transformat într-un pat în camera de cămin în care mai locuiau încă 4 fete. Plus că până atunci am fost străină de ceea ce înseamnă plata unei chirii, a întreținerii, a mâncării. A trebuit să mă administrez și, pentru că bugetul alocat de ai mei nu-mi convenea, am ajuns rapid la concluzia că trebuie să pun osul la treabă dacă vreau un ban.
Nu m-am dus la ușa părinților să plâng și să mă plâng că nu-mi ajunge porția lunară. Am pus mâna și m-am angajat admin într-un club de net. Muncă de noapte. Și de weekend. După aceea am fost promoter, secretară, vânzător de servicii de HR și-abia într-un târziu, după ce am terminat facultatea, am ajuns să muncesc și ceea ce mi-am dorit. Nicio muncă nu mi s-a părut înjositoare și cred cu tărie că fiecare dintre ele mi-a fost de folos în ceea ce fac acum.
În plus, când am început să lucrez , am știut care este valoarea muncii mele, nu a trebuit să plec urechea la bârfa unora și-a altora. Îi încurajez pe toți cei care-și doresc să facă ceva cu viața lor și sunt încă studenți să pună mâna să lucreze ceva și să lase visatul cu ochii deschiși. Scaunul de director nu așteaptă pe nimeni. Se dau războaie pentru el în fiecare zi.
Nu multe “cazuri” din noul val au cultura asta… toţi visează un job bine plătit şi uşor de făcut. Am auzit şi varianta: “X-uleasca a reuşit să se angajeze acolo, dar a fost o tută în timpul facultăţii. Cum să mă angajez eu ca vânzătoare, că-s peste ea cu 7 clase?” Sunt prea puţine cazurile în care tineri se angajează pe job-urile mult visate – cunosc doar un caz – dar aceştia au o determinare fantastică!
Mare dreptate ai! Chiar azi discutam cu cineva de aceeasi problema, a experientelor 0 si a pretentiilor uriase. Din pacate avem joburi disponibile pe piata, dar expertiza si atitudinea pe care o au candidatii lasa de dorit.
Totusi, in ultima vreme ma bucur sa vad ca studentii mai pleaca urechea la diverse actiuni de voluntariat prin ONG-uri, care-i trimite putin sa dea cu capul de greutati. Insa, pot sa spun cu mana pe inima ca experienta nu-i completa pana nu te trimite boss-ul sa dai cu capul de perete…
Ai mare dreptate:).Din pacate nu toti inteleg asta
La facultatea de Comunicare si relatii publice se fac cateva cursuri/seminarii pe saptamana, iar prezenta rareori este obligatorie. Eu lucrez din anul 2 si nu m-a afectat cu nimic, chiar m-a ajutat sa ma ambitionez, sa ma ordonez si sa iau note mai mari. Deci scuza cu nu am timp sa lucrez… e aiurea, mai ales ca jumate din facultate e degeaba. Mai bine lucrezi si citesti cateva carti de specialitate, decat sa iei 10 pe linie la niste materii inutile. 🙂
Mi-ai intrat în Spam, mă scuzi că abia azi am descoperit comentariul tău.
Ai fost “Admin” ? 😀 , chiar asa, mai exista clubu’ ala de la baza lu’ 5 ? Frumosi ani ..dar sa nu intram in detalii , sa revenim la subiectul articolului si astfel sa pot spama si eu putin in comentariul meu 🙂
Cunosc si eu genul de persoane “visatoare” ca cele prezentate mai sus si sincer sa-ti spun eu ma amuz copios cand le aud (pe ele ca si persoane, sa nu se faca discriminari) ca au pretentia de joburi de directori sau sefi cu salarii de mii de euro atunci cand experienta lor este egala cu -1 🙂
Dupa cum spunea si Cris, cand am plecat de-acasa la facultate, am iesit din puf si am ajuns in paie, asa e si in viata, trebuie sa te descurci tu singur ca sa faci sa-ti fie bine, cu totii avem vise dar totul depinde de noi ca sa se indeplineasca …
Cristina, joburile de vis nu apar peste noapte. Si pana la urma orice munca este buna, atat timp cat plateste facturile. Sunt destui care au pornit ‘de jos’ si in 2-3 ani si-au infipt bocancul in jobul mult visat. Sa nu mai spun de cei plecati pe dincolo, multi au acceptat joburi ‘sub demnitatea’ lor, pentru a castiga un euro/dolar. Dupa aia a fost alta discutie.
Pfff … ce rea ai fost cu ele 🙁 Macar contul meu de facebook puteai sa le dai :))
eu nici acuma nu lucrez in domeniu, nici pe aproape de pr sau marketing, dar imi castig painea si imi place ce fac. Am experimentat si eu prin facultate si liceu si sa stii ca mi-a prins bine 🙂 Legat de PRbeta eu ma gandeam la voluntariat/internship, nu job 🙂
Și uite cum te-ai ales cu-n internship 🙂
ai observat ca pentru majoritatea celor care se prezinta la un interviu, una din primele propozitii este: care este salarul?
Mi se pare normal ca atunci cand aplici pentru un job sa ti se spuna initial salariul de plecare, de aceea lumea intreaba care e salariul , nu va mai prefaceti ca sunteti mirati .