N-am fost niciodată copilul preferat al maică-mii. Mereu am pus întrebările alea incomode și am abordat relațiile cele mai apropiate cu mai puțin tact decât se aștepta ea. Obișnuită să trăiască într-un mediu în care vecinii, rudele și prietenii au fost cei în fața cărora simțea că are ceva de demonstrat, s-a lovit în repetate rânduri de aparenta mea nepăsare față de normele sociale și de tendințele de rebeliune pe care le-am manifestat de la vârste foarte mici, mai mult pentru a ascunde o timiditate exagerată decât din nevoia de a ieși în evidență.
Relația dintre noi a fost mereu una vulcanică și, chiar dacă am crescut cu ea în casă am fost, de multe ori, în cu totul alt univers. Sunt foarte curioasă din fire, caracteristică pe care tata mi-a încurajat-o dintotdeauna. Așa că, de multe ori, mi-am băgat nasul în tot felul de situații care aruncau cu noroi peste imaginea ei imaculată, de femeie harnică, dusă la biserică, ”în rând cu lumea”. Adăugând la asta micile răutăcisme de adolescentă și un dispreț pentru cuvântul ”trebuie”, iată mixul perfect pentru o bombă cu ceas care a explodat de prea multe ori.
Abia după ce am împlinit 30 de ani am început să accept că i-am înțeles de multe ori punctul de vedere, chiar dacă nu am fost de acord cu el. Puse în context, deciziile pe care le-a luat în anumite momente sunt aceleași pe care, poate, le-aș fi luat și eu. Mai mult, am priceput și ceea ce numea ea sacrificii și cum a renunțat la ea ca să ne fie nouă bine.
Ce am înțeles, însă, mult mai recent este că doar după ce facem pace cu noi ajungem să putem face pace și cu alții, indiferent de natura relației pe care o avem cu ei. Liniștea și echilibrul interior aruncă o cu totul altă lumină asupra așa-ziselor conflicte. Ceea ce altădată putea părea un război, azi este doar o amintire care, din când în când, mă face să zâmbesc amar. Valabil atât în cazul relației cu mama, cât și în cazul diverselor războaie pe care credeam că le port cu alții când, de fapt, le purtam cu mine.
La final rămânem, oricum, cu amintirea unor sentimente. De cele mai multe ori, a sentimentelor bune, că așa-i programat creierul nostru să le șteargă pe celelalte. Azi, spre exemplu, îmi e dor de mama cum nu mi-a fost niciodată în ultimul an jumătate de când nu mai e cu noi. Sper că ești bine acolo unde ești și că te uiți cu drag la noi, chiar dacă greșim când noi, când drumul.