Fițe de nefumător

Din 30 noiembrie 2014 nu mai fumez. Ar fi o prostie să susțin că sunt cu adevărat nefumătoare, pentru că a trecut abia o lună de când nu m-am mai atins de țigări, însă sunt pe drumul cel bun. Știu că de data asta e altfel și e bine, deci nu voi recidiva. Mă bucur să văd că în jurul meu tot mai multă lume alege să nu mai fumeze și că s-a format un trend din asta. Mă ajută să știu că nu sunt singură și că atunci când am nevoie să vorbesc cu cineva despre momentele de anxietate prin care trec pot apela la cineva care mă înțelege

N-am descoperit roata, deci n-o să încep să dau sfaturi de cum să vă lăsați de fumat. Au făcut-o destui înaintea mea și, deși am citit o grămadă de articole pe subiect și am vorbit cu oamenii din jurul meu care s-au lăsat mai recent, nu m-a ajutat cu aproape nimic. Ba, mai mult, fiecare persoană care a susținut că pur și simplu nu a mai fumat a ajuns să mă enerveze crunt, cel puțin pentru moment.

De când am decis să mă las până când nu am mai fumat deloc am încercat de câteva zeci de ori să nu mai fumez, am citit toate articolele pe care le-am considerat relevante, am încercat să mai citesc o dată cartea lui Alan Carr (n-am avut răbdare s-o termin de data asta, nu-i prea pe stilul meu) și am încercat vreo câteva metode alternative. Pe toate le-am considerat fără succes. Însă toate astea făceau parte dintr-un proces necesar, cel de a mă obișnui pe mine cu ideea că nu am nevoie de țigări, oricâte scuze aș inventa.

În decembrie, ca proapăt nefumător, am descoperit că universul pe care-l cunoșteam s-a schimbat puțin. Cluburile în care dansam au început să mi se pară foarte îmbâcsite (mai ales Taine. Doamne, ce-o fi fost în capul meu?). Și-am căutat locuri pentru nefumători. Sunt foarte puține în Timișoara și majoritatea sunt prea hipsterish pentru gustul meu. În plus, cantitatea de fițe de nefumător pe metru pătrat mi se pare chiar mai deranjantă decât fumul de țigară. Am găsit o soluție de compromis: îmi petrec, în continuare, timpul în cafenele de fumători dar am mai redus numărul de ore petrecute în birturi îmbâcsite. Am păstrat D’arc pe lista cluburilor, pentru că mi-e foarte drag, însă și acolo merg mai rar decât altădată. Oricum, n-am impus niciunui prieten să renunțe la tabieturi și nici n-am interzis fumatul în casă sau la birou, că doar nu trăiesc singură pe lume.

Între timp, am ajuns la concluzia că unii nefumători și, în special, o bună parte din cei care s-au lăsat de fumat de mai puțin de un an sunt plini de ifose. Să mă iertați, dar nu cred că dintr-o dată fumul de țăgară poate să îți facă atăt de mult rău încât să începi să pui condiții asupra locurilor de întâlnire. Când 7 din 10 oameni dintr-un grup sunt fumători, nu mi se pare ok ca un nefumător să stabilească toate întâlnirile în locuri în care nu se fumează. Și, în aceeași notă, nu mi se pare ok ca un proaspăt nefumător să înceapă să se comporte ca martorii lui iehova. Este, într-adevăr, sănătos să nu fumez. Dar nu-mi bat prietenii la cap să se lase și ei. Nu-i treaba mea că ei sunt fumători.

Până la urmă este o chestiune de alegere. Nu m-a obligat nimeni să mă apuc de fumat, nici să mă las. Faptul că am ales asta nu mă face un expert în nimic și nici nu-mi dă dreptul să îmi sâcâi cunoștințele și prietenii. Că poate mie mi-e mai bine așa, dar poate pe ei nu-i interesează subiectul acum. Sunt un proaspăt nefumător și mă bucur că am reușit să mă las fără niciun ajutor din partea altora, așa cum mi-am propus. A fost într-adevăr un exercițiu de voință, dar victoria asta mă privește doar pe mine.

Așa că, dragi proaspeți nefumători, hai să nu fim ipocriți. Să recunoaștem, măcar față de noi, că toate fițele astea prin care ne plângem că ne deranjează profund fumul dintr-o cafenea, nu suportăm să vedem țigări sau considerăm că fumătorii sunt persoane slabe, fără voință, sunt fix asta: niște fițe. Cred că e suficient să ne bucurăm fiecare dintre noi pentru reușita proprie și să nu ne obligăm prietenii să o ia pe același drum doar pentru că noi așa credem că este cel mai bine. Bravo, am reușit, să trecem mai departe.