Cu soarele-n ochi

Mi-e foarte dor de mare azi. M-am trezit cu soarele în ochi, din cauza noului mod în care mi-am distribuit mobila prin dormitor. Nu știu cum am reușit să pun oglinda în așa fel încât, în fiecare dimineață, soarele să se reflecte fix pe perna mea. Partea bună e că mă trezesc mult mai devreme. Partea proastă e că mi-e tot timpul dor de mare și de diminețile în care mă trezeam cu soarele pe pernă.

Era una din verile alea în care încă făceam naveta Timișoara – Galați o dată la câteva săptămâni. Fiecare drum până la Galați mi se părea infinit și mă obosea îngrozitor, deși mereu mi-a plăcut să conduc noaptea. Cum nu aveam niciun chef să plec noaptea înapoi spre Timișoara, am decis că ies să mă plimb puțin și mă întorc să dorm vreo câteva ore. M-am întâlnit pe stradă cu un prieten venit din București, într-o scurtă vizită. A fost ciudat să dăm unul peste altul într-un oraș cu care, în mod normal, n-aveam nicio treabă. După ce ne-am amuzat copios, am decis acolo, pe loc, că vom pleca la mare. Am calculat noi că, oricum am face, prindem răsăritul pe plajă. 

Am plecat, eu într-o rochie de vară și cu o poșetă pe umăr, el în pantaloni scurți și cu o umbrelă de soare în portbagaj. Vreo 3 ore mai târziu eram pe plajă, în mijlocul nopții, departe încă de răsărit. Am găsit o mulțime pestriță de oameni gălăgioși, nepotriviți cu cheful meu de liniște. Așa că ne-am cazat la prima pensiune liberă pe care am găsit-o. Și, evident, am adormit buștean, pentru a mă trezi cu soarele în ochi câteva ore mai târziu. Așa am decis că nu mai plec nici la Galați, nici la Timișoara. Cum să-mi fi dorit să las în urmă tot soarele ăla pentru praful din oraș? Am păstrat vreo 8 zile camera aia în care mă trezeam cu soarele pe pernă, chiar dacă asta a însemnat să sun la Timișoara să-mi trimită cineva un bagaj întreg.

În fiecare zi, tot ce-mi doream era să mă trezesc cu soarele în ochi și sunetul mării pe fundal. Deși am văzut marea și înainte și după vara aia, vreau să mi-o amintesc așa cum am descoperit-o atunci: luminoasă, caldă și binedispusă. Cam ca omul care a știut că atunci când nu-mi găsesc locul și nu mai am stare de nimic, cel mai sănătos este să fug la mare. Atunci, pe loc, fără alte planuri și întrebări.