În permanență ne comparăm cu ceilalți. Nu ne putem poziționa corect dacă nu dăm un ochi și-n curtea vecinului, pentru că de cele mai multe ori nu știm aprecia bine lucrurile și tindem să devenim subiectivi, chiar dacă ne batem cu pumnul în piept că suntem exemple de obiectivitate.
Implicit, odată ce observăm anumite posesiuni ale vecinului, nu ne putem abține să nu vrem și noi. O casă mai mare, mobilă mai bună, mașină nouă, nevastă frumoasă, copii deștepți, știi tu. Doar se întâmplă atât de des să credem că ce au alții e mai frumos decât ce avem noi și, cu cât ne e mai greu să achiziționăm ceva, cu atât ni se pare mai fascinant. Ba, nu puține sunt cazurile când nu ne satisface ideea de a avea un lucru ca al vecinului și vrem să avem chiar CEVA-ul ăla pe care-l ține el în curte.
Avem impresia că fericirea pe care o afișează alții poate fi a noastră dacă le imităm modelul de a trăi. Din păcate, uităm că în spatele casei de nu știu câte sute de mii de euro stă o ditai ipoteca, mașina e cumpărată în leasing, nevasta are mai mulți prieteni decât media normală și copiii stau mai mult în baruri decât la școală. Bineînțeles că de afară nu se văd toate astea. Dacă te uiți mai atent o să începi să vezi că ceea ce credeai că e fericirea absolută nu-i decât un alt șir lung de compromisuri despre care nu se vorbește în public.
În plus, la ce să ne dorim fericirea altora? Doar pentru că așa am văzut noi în reclamele Coca Cola că trebuie să arate o familie, nu înseamnă că ăsta-i modelul fericirii absolute. Suntem construiți diferit, crescuți diferit și adaptați fiecare în felul lui la lumea în care trăim. Cum poate cineva să pretindă un etalon al fericirii când nu suntem în stare să definim ce înseamnă pentru noi fericirea sau tindem să ne răzgândim la fiecare 2-3 ani?
Timpul in care stam cu ochiul prins de cea mai mare gaura din gardul vecinului nu e decat cel in care am putea sa ne ingrijim, cum putem, chiar si stangaci, de fericirea noastra, aia la care tanjim si care n-ar trebui sa fie deloc rupta din reclamele tot mai prost regizate.
Ca de coca-cola se stie deja ca nu-i buna nici cat sa curete WC-uri, de ce ne-am dori sa ne adunam in jurul unei mese incarcate cu dezinfectant si, mai ales, sa strangem pe langa noi oameni infecti, asa-zisii aducatori de fericire.
Si tapinez si-ti zic ce stii deja: fericirea-i un lucru marunt! (asa marunt, ca-n curtea vecinului nu-l gasesti nici prin firele de praf, dar de te uiti pe langa tine, s-ar putea sa straluceasca – cum face al tau Liptonescu).
Eu cred ca totul incepe cu educatia primita la scoala… suntem mereu nevoiti sa ne comparam si chiar suntem comparati de catre profesori cu ceilalati colegi. Daca asa suntem educati atunci nu e de mirare ca asa continuam tot restul vietii. Si pana la urma este imposibil sa invatam ceva fara sa avem de la cine invata. Cand incercam sa punem in aplicare ceva ce am invatat, automat comparam rezultatele ca sa vedem cat de bine ne-a iesit.
Problema este ca intotdeauna vor fi 10% care sunt creativi, inventivi si reusesc sa fie unici, iar restul de 90% vor incerca doar sa copieze intr-un fel sau altul sperand ca vor obtine aceleasi rezultate. Dar nu ne dam seama ca daca nu incercam sa gandim creativ atunci nu vom fi niciodata unici. Imitand pe altcineva, vom fi mereu cu un pas in urma si nu vom atinge niciodata nivelul respectiv.
Oamenii nu mai stiu ce e fericirea, nu stiu ce vor, au nevoie sa se uite la altii si sa creada ca acel lucru le vor aduce fericirea. Oamenii se gandesc prea mult la lucrurile materiale si cred ca doar acelea le pot aduce fericirea. Atunci cand isi dau seama ca oricat de cat de mare e casa, oricat de scumpa e masina, tot nu sunt fericiti, e prea tarziu si sunt oribiti de furie, ca dupa atata munca sa obtina tot ceea ce au altii, nu ii face fericiti.
Sunt lucruri marunte care aduc fericirea, dar majoritatea le ignora.
Ai foarte mare dreptate, Miha. Lucrurile mici sunt cele care aduc fericirea. Doar ca de multe ori oamenii nu mai au rabdare sa se opreasca din goana dupa achizitii si pierd toate detaliile importante.