Necrolog

Visez uneori noaptea bătrânul care a fost călcat de mașină într-o seară când mă întorceam acasă. Un moș simpatic, putea fi bunicul meu, al vostru, al oricui. Un teribilist cretin conducea cu aproape 100 la oră pe una din străzile orașului și l-a omorât pe loc. Cumva a luat doar 2 ani de pușcărie. Vreau să cred că viața unui om costă mai mult de-atât.

Primăvara, când încep să tureze teribiliștii motoarele și să gonească pe două roți în oraș, îmi aduc aminte de un prieten drag pe care l-am pierdut în timp ce călătorea regulamentar, pe prima bandă. Un tirist l-a omorât. Acum câțiva ani, studentă fiind, am văzut un accident de motor în intersecția de pe strada Cluj cu Pestalozzi. Tânărul a murit pe loc, dar țipetele prietenei lui mi s-au întipărit în memorie. Când citesc prin presă de câte un accident cu motocicliști îmi revine mereu în minte fata aia cu voce de sfârșitul lumii. 

Când eram în liceu s-a înecat o doamnă în râul care trece prin fundul grădinii. Mi-amintesc cum stăteam îngrozită la geamul care dă înspre grădină și voiam să plec de-acolo, dar nu puteam. Femeia a lăsat în urmă o familie cu copii, doi părinți cu sufletul sfâșiat și un soț care nu și-a mai revenit niciodată.

Fiecare întâlnire cu moartea altora mă îngrozește. Mi-ar plăcea să nu fi fost niciodată nevoită să mă întâlnesc, întâmplător sau nu, cu sentimentul acela când simți că ești mic și neputincios. Sunt sigură că nu sunt unica persoană care simte așa. De fapt, cred că sunt puțini și instituționalizați cei care simt altfel. Nu-i normal să ai o pasiune morbidă (cum altfel?) pentru oameni care mor.

Și-atunci nu pot să nu mă întreb de ce mare parte din media preferă să difuzeze știri despre crime, violuri și oameni care mor, în loc să anunțe și ei lucrurile bune care se întâmplă. Știu, știu: pentru că publicul ”cere”. Venim fiecare cu bagajul lui de amintiri dureroase și mulți dintre noi am îngropat pe cineva drag. De ce am vrea să ne amintim mereu de moarte? Și când au devenit ziarele un șir de anunțuri mortuare pline cu poze?