Am ajuns la spectacol aproape fugind, după ce am înfruntat frigul crunt care s-a lăsat peste oraș. Când este foarte frig sau când bate vântul tare, ochii mei sensibili lăcrimează. Practic, am intrat în sală puțin șifonată, cu lacrimi șiroindu-mi pe obraz. Dar mi-am ocupat cuminte locul și abia după ce am început să mă dezmorțesc m-am uitat în jur.
Am nimerit în mijlocul unui grup de liceeni. Un rând în fața mea și vreo două în spate erau pline de copii de 16-17 ani. M-am bucurat. Am zis că iată, mai există profesori cu inițiativă, care încurajează adolescenții să descopere teatrul. Unii erau acolo pentru prima dată, după cum am dedus din discuțiile lor. Neliniștiți, puși pe glume, ca toți adolescenții, nu știau foarte bine ce îi așteaptă. Mi-am amintit că ultima dată când am văzut un spectacol după un text al lui Dostoievski am plâns. Așa că, atentă la scenă, dar și la reacțiile grupului în mijlocul căruia m-a aruncat soarta, mi-am propus să văd spectacolul prin ochii lor. Și bine am făcut.
Pentru cei care nu știu: Nopți albe spune povestea unui tânăr cam timid și visător care întâlnește o fată simplă, îndrăgostită de un alt om. Se împrietenesc, el se îndrăgostește, ea îl iubește încă pe celălalt. Asta așa, pe foarte scurt, că e relevant în context.
Și-ncepe spectacolul. După vreo 10 minute de liniște, în care mă și miram cât de cuminți sunt copiii, au început comentariile. Cred că ăștia mici acum sunt la lecția despre monolog, pentru că tot ce-au reușit să aprecizeze din actul artistic au fost două chestii: monoloagele (bune, de altfel) de pe scenă și modul în care a jucat Călin Stanciu Jr. Total de acord cu ei, și mie mi-au plăcut. Trecând însă de asta, adolescenții au trăit spectacolul la un cu totul alt nivel față de noi, muritorii de rând.
Cum personajul feminin, Nastenka, era îndrăgostită de un altul și îi povestea visătorului toate durerile ei, am auzit nenumărate suspine venite din rândurile din spate. Ba câte o fată îndrăgostită, ba câte un băiat care, probabil, se regăsea în personajul masculin. La un moment dat, în timp ce pe scenă se desfășura un monolog de mare angajament, în spatele meu se aude o șoaptă: ”Ăsta chiar nu înțelege că l-a băgat în friend zone?” După care au început dezbateri despre șansa de a transforma un prieten într-un iubit.
Momentele comice ale spectacolului au fost foarte bine primite de grupul de adolescenți. Le-au savurat pe îndelete, râzând cu poftă, nu pe înfundate, cum am văzut că fac spectatorii mai în etate. Ca la cinema, m-am gândit în sinea mea, bucurându-mă, încă o dată, că teatrul a devenit accesibil pentru tineri și că au găsit o metodă de a traduce pe înțelesul lor ceea ce se întâmplă pe scenă.
Când, la finalul spectacolului lucrurile deveniseră destul de serioase pe scenă, au tăcut și colegii mei de scaune. Stăteau cu sufletul la gură, să afle ce decizii vor lua personajele. N-au fost mulțumiți, am dedus eu, când unul dintre băieții din stânga a exclamat: ”Nu cred, frate! Nu-i posibil!” Așa am reacționat și eu când am citit cartea după care este scrisă piesa. Mi-a și venit s-o arunc de-un perete. Tot 16 ani aveam când am citit-o, tot așa tare m-am frustrat. Acum, la 30 de ani, deznodământul mi s-a părut normal, de așteptat.
Mi-am dat seama, în drum spre casă, că experiența ne învață să ne așteptăm la ce-i mai rău. Și uităm că, poate, viața noastră ar putea fi alcătuită dintr-un șir de minute de fericire, nu de pauzele dintre ele. E o chestiune de perspectivă până la urmă. Cred că mai merg la teatru cu adolescenți, chiar dacă doar pentru a-mi aminti că, uneori, e bine să ne dăm voie să simțim și să exprimăm asta, cu toate că tot ce-am învățat până acum ne spune să stăm naibii în colțul nostru și să ne vedem de treabă.
credit foto: TMtimisoara.ro