Nu-mi plac oamenii aroganți. După părerea mea, un om este cu adevărat bine crescut (și cu un dram de minte) atunci când poate vorbi și cu marele șef de trib, dar și cu femeia de serviciu, fără ca vreunul dintre ei să se simtă inconfortabil sau jenat de vreo posibilă atitudine nepotrivită a interlocutorului.
Am crescut într-un mediu mixt și-am fost învățată de mică să mă comport corespunzător fiecărei situații în care mă aflu. Atunci când ai mei organizau o cină mai high class, stăteam la masa copiilor, îmbrăcată în rochiță, mâncând cu tacâmurile potrivite fiecare fel de mâncare. Când scăpam vara pe străzile vecine, mă jucam cu copiii din șatra de țigani și mâncam cu ei pită cu unt și cu roșii din grădină, până ne umpleam hainele de pete. Și azi prietenii mei fac parte din cele mai diverse categorii sociale. Mi-s dragi toți, nu fac diferențe între ei bazându-mă pe mediul din care provin.
Însă am devenit extrem de sensibilă la modul în care oamenii din jurul meu aleg să interacționeze cu ceilalți. Mă calcă pe nervi lipsa de punctualitate, infatuarea și căutarea nodului în papură. Nu-s vreo sfântă, am și eu antipatiile mele și, recunosc, uneori sunt mai directă în exprimare decât s-ar aștepta unii să fiu. După ce câțiva ani buni am ales să văd oamenii doar raportându-mă la modul în care interacționează cu mine, am învățat, în timp, că felul în care vorbesc și se comportă cu alții sunt predicții ale unui posibil comportament față de mine, în viitor. Așa că tac mai mult, ascult mai mult și trag concluzii mai precaute.
Știți mitul ăla urban care spune că bărbații își cumpără mașini mari să compenseze alte lipsuri. Așa văd eu și comportamentul ăsta arogant. Nu mă iau alții destul de în serios? Lasă că mă iau singur. Nu sunt destul de vedetă să mă recunoască toți când intru într-o încăpere? Mă îmbrac total nepotrivit sau pun la cale o întârziere de vreo oră, sigur mă vor remarca. Am terminat o facultate obscură și mă simt aiurea? Folosesc un limbaj din cărți, sigur par mai inteligent. Mă simt nesigură în raport cu vreo persoană? Ia să fac pe inabordabila, să aibă impresia că de fapt nu-mi pasă.
Oare când a devenit atât de complicat să ne comportăm natural? Și când am ajuns să fim falși și aroganți pentru a compensa, în fapt, lipsa de încredere în noi? Poate luăm o pauză și ne mai gândim o dată dacă nu cumva singurii ridicoli din toată povestea asta suntem noi. Și poate înțelegem până la urmă că e mai simplu să discutăm deschis despre părerile noastre, dacă chiar vrem să ajungem la vreun fel de rezultat.
