Un nene boschetar, în vârstă de vreo 60 de ani, își face veacul prin zona Cetății cu Gh. Lazăr (asta-i o intersecție din Timișoara). Miroase, ca orice boschetar, a tot felul de miresme deloc îmbietoare, poartă aceleași haine în fiecare zi și, probabil, doarme undeva într-un parc sau într-un canal. În fiecare dimineață, însă, se piaptănă. Are un pieptene din acela negru, simplu, de buzunar și, în timp ce oamenii se grăbesc încruntați spre locurile lor de muncă, el se piaptănă și zâmbește.
Noatea, pe la 1 sau 2 când ajung de obicei acasă, o tanti mătură în fața porții, pe întuneric. Am văzut-o de vreo câteva ori săptămânile trecute, mă aștept să o găsesc tot acolo și deseară sau mâine. Deja ne salutăm. De fiecare dată îmi zâmbește.
În localul în care obișnuiesc să beau o limonadă când plec de la birou își face veacul un tip. La prima vedere l-am catalogat ca bad boy cu tentă de hipster. De fapt este un trist care se chinuie de vreo patru luni să agațe o fată. Din frustrare (că ea nu-l prea bagă în seamă) se așază pe la diverse mese și jignește alte fete, pntru a-și reconfirma masculinitatea. După care sfârșește mereu singur, la o masă din colț, zâmbind și holbându-se la fata care-l ignoră.
Într-un parc de copii de pe Calea Aradului, în fiecare duminică, o mamă iese cu copiii ei la joacă. Băiețelul, în vârstă de vreo 3 – 4 ani, aleargă de zor prin parc, râde, sare, vorbește cu oamenii. Fetița, care pare a avea vreo 7 – 8 ani, o întreabă mereu unde-i tata. Femeia oftează și-i spune că tata nu mai e cu noi. Fetița nu se joacă. Așteaptă să vină și tata în parc, să o dea pe leagăn. ”O să vină mai târziu, mami, o să vezi” spune în timp ce zâmbește și își strânge mama în brațe.
Pe strada pietonală, la colțul dinspre Hotel Timișoara, se joacă niște copii murdari. Nu știu dacă au părinți sau casă, însă se joacă tot timpul și râd de dimineață până seara. Uneori îi văd și mâncând câte ceva, alteori mai primesc înghețată de la oamenii care trec pe acolo.
Toți oamenii ăștia fac parte din viața mea, într-un fel. Nu-i cunosc, nu știu nimic despre ei și totuși m-am surprins căutându-i cu privirea de câte ori trec prin locurile în care știu că ar trebui să fie. Ei sunt cei care-mi dau energie în fiecare zi. Îmi reamintesc mereu că, oricât de greu ne-ar fi uneori, nu trebuie să uităm niciodată să zâmbim. Poate povestea aia cu speranța care moare ultima are și ea un scop în viața asta.
Humans of Timisoara? 🙂