Voi ce v-ați dorit să fiți?

Am crescut pe vremea când mama mă lua cu ea la coadă la pâine sau la lapte. Apoi, chiar dacă comunismul se sfârșise de vreo 7-8 ani, am purtat uniformă la liceu. Nu albastră, dar tot cu ceva carouri, cum am avut și-n clasa I.

Așa că acum 10 ani răsfoind o revistă de business care nu se comercializa în țară (nici acum nu se vinde la noi, că au închis taraba) mă uitam cu jind la oamenii aceia care organizau tot felul de conferințe și party-uri și adunări de tot felul. În mintea mea de adolescent așa ceva era de neimaginat pentru România. Nu era nici conceptul de consiliere în carieră pe atunci. Așa că pentru mine a fost simplu: mi-a plăcut să citesc, am dat la Litere. După un an de Litere am descoperit voluntariatul, organizarea de evenimente, party-uri, conferințe, traininguri și tot ceea ce am crezut că nu-i posibil să se întâmple la noi, așa cum se întâmplă în alte țări mai civilizate.

Tot cam pe atunci mi-am dat seama că meseria de profesor nu-i tocmai pe gustul meu. N-am avut niciodată răbdare cu cei leneși, cei neinteresați și cei slabi cu duhul. Nici acum nu am, dar am învățat măcar să-i tolerez. Oamenii care-mi plac sunt cei mai curioși decât media. Cei care mereu învață lucruri noi, de capul lor și nu împinși de la spate. Cei care nu așteaptă să primească, ci se zbat să facă ceva pentru ei și pentru alții.

După încă vreo 2 ani, pe când munceam din greu să-mi scriu licența despre literatura postmodernă scrisă de femei, mi-am dat seama că mă atrăgea mai mult modul în care femeile se organizează și militează pentru lucrurile în care cred, nu modul cum au ales să refuleze prin scris. În paralel cu evenimentele pe care deja le organizam de-o vreme, faptul că mi-am dat seama că-mi place mai mult latura organizatorică a poveștii a venit la fix. Mi-am dat seama că singurul lucru pe care-l fac din pură pasiune e organizarea de eveniment.

De-ar fi după mine și de-ar avea ziua 72 de ore, aș face săptămânal câte un eveniment. Cred că în termeni antici aș putea spune că mi-am găsit chemarea târziu. Dar am găsit-o și știu exact ce vreau să fac cu viața mea. Așa că sunt vreo câțiva ani deja de când muncesc până la epuizare. Cu zâmbetul pe buze, cu sufletul plin și cu toată energia din lume. Sunt iremediabil îndrăgostită de ceea ce muncesc. Nu mă pot imagina făcând altceva și singurul regret pe care-l am e că nu mi-am dat seama de aptitudinile și vocația mea mai devreme.

Azi, în timpul unui workshop organizat de Persoana 1 mi-am dat seama că acum tinerii pot ajunge mult mai ușor să-și dea seama ce vor. Există consiliere în carieră, există oameni dispuși să îi îndrume (da, chiar și gratuit), există o mulțime de opțiuni. Nu mai e ca pe vremea părinților când aveai de ales între a fi doctor, avocat, inginer sau artist. Acum poți face ce vrei tu și, dacă încă nu există meseria pe care vrei s-o practici, cu siguranță se va inventa în viitorul apropiat. Să fi știut toate astea pe vremea când căutam un scop în viață și o direcție de drum, acum eram mult mai departe. Mă bucur totuși că am descoperit care-mi e chemarea și că, îndrăgostită de munca mea fiind, pot munci până la epuizare, fără să simt de fapt că obosesc.

Ceea ce vă doresc și vouă!