Visul unei nopți de vară

Am așteptat cu nerăbdare vara. Nu atât pentru zilele pline de soare (pe care nu le diger prea bine în orașul ăsta îmbâcsit de mașini, praf și ștranduri mult prea aglomerate), cât pentru nopțile minunate în care mă pot plimba până spre dimineață.

M-am îndrăgostit pentru prima dată într-o noapte de vară. Ce contează că după doar câteva luni am schimbat orașul și am lăsat acasă și sufletul și vreo câteva kilograme de lacrimi? Tot într-o noapte de vară am învățat cum se bea vinul sau cum te poți plimba până dimineața fără să obosești. Am condus dintr-un capăt în altul de țară, m-am rătăcit în pădure, am fugit la mare fără să anunț pe nimeni, mi-am pierdut actele și banii pe plajă în Vama Veche, am înotat dezbrăcată în mare, am adormit lângă o cascadă și m-am îndrăgostit din nou. Aproape toate lucrurile care-mi sunt foarte aproape de suflet s-au întâmplat într-o noapte de vară.

În seara asta, fumând o țigară pe balcon, mi-am dat seama că vara asta am pierdut-o muncind. Nici nu știu cum au trecut pe lângă mine toate nopțile și uite că deja e august de mâine și n-am iești nici măcar la o plimbare nocturnă, ce să mai zic de alte minuni. O fi timpul să mă bucur și eu de vara care-a mai rămas. În noaptea asta mă plimb prin urbea încinsă de soarele de peste zi. Poate îmi beau cafeaua de dimineață când răsare soarele, în birtuțul ăla, singuru deschis la ore absolut nesimțite, în timp ce primul tramvai rupe cu nesimțire liniștea de dimineață adormită. După care dorm în mijlocul săptămânii de lucru, așa cum numai vara mă lasă sufletul s-o fac.

Și-i oarecum trist. Altădată m-aș fi urcat în primul tren, fără să-mi pese dacă ajung la Iași sau la mare. Acum, tot ce fac e să mă bucur ca un copil în ajunul Crăciunului pentru o simplă plimbare prin orașul plin de praf și lipsit de oameni, la ore mici din noapte. Cred că îmbătrânesc sau ceva.