Puțini sunt cei care se mai confesează unui preot. Nu mai e la fel ca altădată, pentru că nu mai simțim nevoia de a merge la biserică și a ne spovedi. În primul rând pentru că nu mai credem că un om, fie el și preot, ne poate spăla de toate păcatele. Unii prefersă să vorbească cu un psiholog, deși la noi în România sunt destul de puțini (oamenii care merg la psiholog), comparativ cu alte țări. Nevoia nu e de a ne simți păcatele iertate, ci de a ne descărca sufletul cuiva și a ne ușura cumva de tot ce nu putem vorbi cu oamenii din jur, orcât de dragi ne-ar fi. Sau poate tocmai de-aia.
Personal nu sunt mare fană de biserici, de orice fel ar fi ele. Nici de mers la psiholog, că nu cred că am probleme care ar trebui discutate cu specialiști. Dar, ca tot omul, uneori simt că nu mai pot să tac și trebuie să vorbesc despre ce mă doare. Acum intervine următoarea dilemă: am în jur niște oameni cu care aș putea vorbi, pentru că am mare încredere că orice le-aș spune va rămâne la ei. Dar știu și că oamenii ăștia se încarcă negativ cu durerile mele, așa că prefer să tac. Mai sunt pe aproape și unii cu care aș putea discuta cam orice, atât timp cât subiectele nu devin foarte personale. Simt eu că unii trebuie păstrați pentru băut o bere sau dansat într-un club, oricât de OK ar fi ei. Și-atunci ce să fac?
Noroc că există interneții și prietenii pe care nu-i vezi zilnic. Vorbesc de oamenii care mi-s dragi și nu stau lângă mine în fiecare zi. Care nu prea au ei treabă cu ce se întâmplă în viața mea, atât timp că mă știu că-s bine. Valabil și reciproca. Mno ăștia sunt oamenii cu care eu vorbesc cel mai ușor. Deschid o fereastră de mess sau îi sun. Și le spun tot ce mă doare, tot ce nu-i bine. Ei mă ascultă și încearcă să-mi ofere o părere cât mai obiectivă despre ce le povestesc, după care ne vedem fiecare de viețile noastre până avem ocazia ori să ne vedem, ori să vorbim iar așa, din senin.
Ei nu știu, dar sunt ca un pansament pentru suflet. Sunt cei care mă ajută să fiu zilnic cu zâmbetul pe buze, să pot să văd mereu înainte și cei care-mi dau forță să fiu omul pozitiv pe care-l cunosc majoritatea. Lor le mulțumesc frumos, cât de frumos se poate într-o seară liniștită de duminică, plină de zâmbete și muzică frumoasă.
Îmi sună foarte cunoscut. Diferența e că, în cazul meu, unii dintre oamenii ăștia care mă ascultă și pe care îi ascult sunt persoane pe care le-am întâlnit prin diverse căi, dar niciodată în realitate. Sunt oamenii de la capătul celuilalt al firului sau din fața monitorului pe care apar textele mele scrise într-o fereastră de messenger. Simt că ei nu mă judecă, orice ar fi, așa că nu mă simt obligată să ascund ceva sau să cosmetizez, pentru că nu am niciun interes. Iar ei, dacă se întâmplă să considere că telenovela-mi personală e prea mult, sunt liberi să plece.
Oricum, în ultima perioadă m-am axat mai mult pe persoanele reale, care-mi sunt alături cu tot cu hug-ul de rigoare. Am descoperit că mai am și prieteni reali care nu mă judecă, sau cel puțin nu lasă să se vadă asta. Sunt exact oamenii care știu mai multe despre mine decât propria mamă… 🙂
Mie nu mi-e că mă judecă. Chiar, uneori, am nevoie de două palme să-mi revin la stările normale. Dar mi-e că cei pe care-i văd în fiecare zi au ei destule pe cap și-mi povestesc despre asta. Nu i-aș mai încărca și cu ale mele. Cei care nu-mi sunt așa aproape parcă văd lucrurile mai obiectiv, că sunt mai departe de toată nebunia. Nu că nu le-ar avea și ei pe ale lor, doar că nu tratează tot ce le spun printr-o perspectivă mult prea subiectivă.
Eu am ajuns în stadiul în care am auzit atât de multe încât atunci când cineva mi se plânge îi zic să termine. Am auzit atâtea de nu mai suport să aud că se plânge cineva pe tot felul de banalități.
Poate astea din cauză că eu nu sunt genul care să mă plâng indiferent ce am?
Am citit zilele astea ceva referitor la japonezi, dacă tot e în trend: cică japonezii nu se plâng altuia din respect, și a te plânge e o formă de a nu arăta respect altuia. Acuma nu știu dacă o fi adevărat sau nu, dacă e bine sau nu… dar e fain.
Spre rusinea mea, de vreo 10 ani nu am mai fost sa ma spovedesc. Tot imi spun ca o sa imi fac timp…
Asta cu spoveditul e și ea o chestie. Spovedania pornește de la ideea că te căiești sincer pentru ceea ce ai făcut și încerci să te îndrepți – ei bine, eu nu-mi regret trecutul, chit că nu se prea pupă el cu normele bisericești. Așa că, decât să omit taman partea cea mai interesantă din toată destăinuirea, de ceva vreme am ales să nu mai merg deloc. Până când? Până…m-oi mărita. Deci multă vreme :))
Nici preotul si nici psihologul nu pot da un raspuns la framantarile noastre interioare. Chiar daca uneori simti nevoia sa vorbesti cu cineva uneori preotul se poate sa nu fie persoana potrivita.
Nici popi nu-s ca mai de mult, cîţi dintre iei păstrează taina spovedaniei? nu toţi sînt sigur, mulţi dintre tineri poate de aia nu se spovedesc, doar bătrîni mai se spovedesc. După părerea mea nu cred că trebuie să mă spovedesc la popa, D-zeu ori cum ştie ce am făcut, nu tre să ştie şi popa. multă sănătate