O poveste cu maci

S-a chinuit mama timp de nu știu câți ani să mă învețe să iubesc florile. M-a tot pus să-i ud ghivecele, să-i mut plantele prin casă și prin curte, mi-a povestit despre fiecare în parte câte ceva. Nimic. Gena aia iubitoare de flori a dat ceva eroare și nu se manifestă de vreun fel în mine. Plantele în ghiveci mi se par plictisitoare. Buchetele de flori sunt, pentru mine, un fel sadic de a urmări cum moare ceva.

Prima dată m-am chinuit să rețin denumiri de flori. Degeaba. În afară de clasicele lalele, narcise și garoafe nu recunosc decât trandafirii. Am încercat să învăț cum se crește o plantă, gândindu-mă că dacă-i planta mea s-ar putea să-mi placă. Cumva am reușit să distrug un bonsai (ăsta chiar îmi plăcea la început) și să inund un cactus. E clar că-s antitalent.

Îmi plac florile doar în habitatul lor, adică pe-un câmp sau într-un colț de pădure. Din acest motiv, o dată pe an, când înfloresc macii, îmi petrec câteva ore în mijlocul unui câmp, în liniște. Nu vreau să-i iau acasă pentru că le-aș strica tot farmecul. Macii sunt frumoși pentru că sunt sălbatici. Mie îmi inspiră libertatea câmpului deschis, a șinelor de tren și-a marginilor de drum pustiu, chiar dacă istoria asociază macii cu a doua bătălie de la Ypres, din timpul Primului Război Mondial (când Germania a folosit un gaz otrăvitor cu care a omorât aproximativ 5000 de  oameni).

Zilele trecute am primit un pumn de semințe de mac. ”Să-i crești cum vrei și cum îți place, să te bucuri de ei de câte ori ai chef”, mi-a spus. Aseară am dus împreună semințele în primul câmp de la marginea orașului și le-am plantat acolo. Vreau să cred că, peste câteva săptămâni, când voi merge să văd cum înfloresc macii, voi vedea acolo, printre ei, și macii mei.

sursa foto