Mă plimb printre oameni cu căștile în urechi. Îi văd, dar nu-i aud. Le percep existența într-un mod superficial. De cele mai multe ori ascult doar muzica mea și nu-mi place să introduc în playlist tot felul de cântece și mieunături despre durerile celor din jur.
Nopțile trecute, într-o liniște superbă, pe un balcon dintr-un oraș care nu-mi e casă, mi-am dat seama că sunt o insensibilă. De multe ori aud cântece triste și de fiecare dată mă deranjează. Dacă mi-ar povesti fiecare om din anturaj că îi e bine sau că face ceva să îi fie mai bine, l-aș asculta cu cel mai mare drag. Ar primi un ”Add to favorites” și ar rămâne acolo mult timp. Omul din acea noapte l-a primit atunci, la o primă discuție pe care am avut-o. Alții nu primesc asta nici după ani întregi de cântece ascultate pe repeat.
Muzica mea mă privește. E formată din atât de multe cântece diferite, încât unora le este imposibil să găsească un punct comun între toate cântecele pe care le țin în playlist. Da, e adevărat, de multe ori nu știu ce caut în anumite cântece. Nici măcar nu știu de ce le ascult. Dar, de fiecare dată când descopăr ceva minunat, știu din prima secundă că e o achiziție de adăugat în listă.
În plus, nu mă pot îndrăgosti. Mă atașez într-un fel sau altul de tot felul de cântece, pe unele le pun pe repeat pentru o vreme. Dar nu mă pot îndrăgosti de niciunul, oricât de mult aș încerca. De-asta avem un pact. Eu și muzica mea cântăm despre libertate și despre spirite libere, despre stări de bine și situații inedite. Când un cântec se plictisește să existe în playlistul meu, se șterge singur și eu nu rămân nostalgică decât pentru o scurtă perioadă de timp. După care, cu siguranță, găsesc ceva la fel de frumos.
Acum, mă scuzați, trec printr-un moment muzical de nota zece. Revin.
2 Comments