Să știi să te bucuri de liniște, de muzică, de mirosul de iarbă proaspăt cosită, de vorba bună a unui om sau de acel zâmbet pe care l-ai așteptat o zi întreagă e un lucrur rar. Dar să știi să zâmbești, la rândul tău, atunci când îți vine să plângi de nervi sau să bați pe cineva e un lucru și mai rar.
Cum ai ajuns în locul ăsta în care nu-ți dorești să fii? De ce asculți conversația care îți face mai mult rău decât bine? Și de ce, de ce te comporți ca și cum totul e în regulă și te simți bine? Dacă nu-ți dorești să fii aici, mai bine pleacă. Inventează o scuză sau pleacă pur și simplu.
Te recunoști în situația de față, nu-i așa? Măcar din când în când. Îți vine să pleci în secunda următoare și, totuși, rămâi. Îți pui fața de spectacol, te prefaci că totul e ok și intri și tu în discuție, pentru că așa cere protocolul. Oferi o părere, arunci un zâmbet, înghiți în sec și îți dorești să se termine mai repede și să poți pleca acasă. Fiecare cuvânt pe care îl auzi te doare, fiecare gest pe care interlocutorul îl face îți jignește integritatea.
Când în sfârșit îți aduni puterile și pleci, te trezești cu veșnica întrebare: ”De ce? Mai stai”. Nu, uneori nu mai poți să stai să asculți. Pentru că, uneori, există lucruri pe care pur și simplu nu vrei să le știi.
Atat de adevarat:)
Ai foarte mare dreptate. Uneori a alege sa nu stii anumite lucruri te face mult mai intelept!
Hmm, mda, toti trecem prin asta, cred. Uneori nu mai rabdam, dar dupa ce deschizi gura sa-ti motivezi iesirea/plecarea, poate sa se iste un jihad. Fiindca ai deranjat persoanele care se mint, in continuare, singure… E trist.
Sistemul “ghiocel” nu functioneaza tot timpu’. E drept: capul plecat, nici sabia nu-l taie. Insa esti om, ai dreptul la libertate si toleranta, ai dreptul la alegere si alternativa. Principial, nu e etic sa iti bagi picioarele si sa nu asculti; insa se pun in balanta integritatea ta, sanatatea ta psihica, tonusu tau mental.
Raman la ideea ca “intotdeauna o doza de egoism te salveaza”, chiar daca aceste gest contravine eticii: mai bine linistit si impacat. Iti dai jos masca, si deschis la suflet te asterni. Poate sinceritatea ta va fi apreciata: nu mai #vreau.
Ma inclin. 😉
Evident ca fiecare om isi are propria sensibilitate ce poate fi usor folosita pentru a emotiona. Cred insa ca e o parte din noi, suficient de PR-istica incat sa ne spuna exact ce vrem sa auzim, iar partea asta nu dispare, draga de ea, oricum ne-am schimba noi. Ea e pura si alba ca o foaie de hartie; n-are niciun semn valoric; nicio conotatie, niciun miros. E un pattern la care revenim atunci cand ne cautam o explicatie, cand avem nevoie de consolari, cand vrem sa simtim intr-un fel anume lucrurile. Si ne ajuta, ne face sensibili!
Din genul asta de oglinzi, oamenii si-au faurit mecanisme defensive, scuturi de sensibilitate aparenta! Da, mirosul de iarba proaspat cosita e sublim, dar doar atunci cand il simtim sincer, nu pentru ca asa cere protocolul. La fel e si cu orice al context care te implica.
ma inclin si eu 🙂
da … bun punct. uneori in astfel de situatii ti-i ciuda ca exista civilizatie si educatie. De cate ori nu ti-ai fi dorit sa tragi un pumn de Hellboy in figura interlocutorului? Asa din senin in timpul “prelegerii” acestuia. 🙂 Apoi sa pleci, ca tocmai ti-a gasit scuza …