Dictatori în mizerie

…sunt acei oameni care la un moment dat erau ”Cineva”. Îi cunoștea toată lumea, aveau propriul cerc de lingăi, emiteau teorii care mai de care mai îndrăznețe și cuvântul lor era literă de lege în anumite comunități. Poate erau și ceva Don Juani, că de obicei merg bine la pachet treburile astea.

Apoi li s-a urcat vedetismul la cap. Au început să aibă impresia că pot face orice, că au dreptul ăsta prin faptul că sunt cei mai tari din parcare. Și-au schimbat comportamentul, limbajul, atitudinea, au uitat de cei șapte ani de-acasă (defapt…oare i-au avut vreodată?) și au început să trateze oamenii din jur ca pe o gloată de supuși idioți care nu merită mai multă atenție decât un pachet gol de țigări. Au început să dea ordine în stânga și în dreapta, ca orice dictator veritabil și, chiar dacă ei erau găunoși până în adâncul inimii, nu știau decât să critice acțiunile oamenilor din jur.

Bineînțeles, atunci când doar ceri și nu oferi la schimb nimic înafară de fițe, lumea se mai și satură și pleacă. Așa că, mulți dintre dictatorii cândva glorioși se trezesc vorbind singuri sau cu pereții frumos spoiți ai unei camere pline de fumuri, nu și de oameni. Ei își imaginează, în continuare, că sunt cele mai strălucite exponate ale omenirii și nu pot înțelege de ce toți ”îi sapă” pe la spate. De ce ajung alții mai cunoscuți, mai apreciați, mai iubiți și cum e posibil ca pe ei, care sunt buricul pământului, să-i ignore cu desăvârșire.

Cam ăsta e momentul în care încep să devină alcoolici, să-și bată nevasta și să-și urască odraslele. N-ar accepta vreodată că din vina lor se întâmplă tot ce se întâmplă. Ei știu una și bună: lumea trebuie să li se supună! Cuvântul lor e mai presus de orice. Și dacă nici măcar copiii nu mai vin în vizită, atunci rămâne cu siguranță proasta de nevastă care să încaseze toate palmele, injuriile și care a învățat să spună ”Mulțumesc” dacă seara primește mâncare și nu bătaie.