De zile proaste

Uneori lucrurile merg prost. Sau foarte prost, după caz. Că nu poate fi soare chiar în fiecare zi, oricât ne-am dori noi asta. Se întâmplă să trăim câte o zi care parcă nu se mai termină și să ne simțim înconjurați de toți oamenii nepotriviți care ar putea să apară. E cam ca atunci când vrei să dormi o oră și telefonul începe să sune. Te caută oameni cu care nu ai mai vorbit de ani de zile și încep să-ți ceară diverse chestii sau unii care te sună doar pentru că simt nevoia să-ți povestească idioțenii. Oricum, oricine ar fi, deranjează prin simpla prezență.

În zilele astea greșite am obiceiul să mă izolez de lume și să lucrez până la epuizare. Nu vreau să știu nici ce se întâmplă în țară, nici ce fac prietenii mei, nici ce mai e pe la TV. Nu răspund la telefon decât dacă știu că e urgență mare de tot. Pur și simplu mă îngrop în muncă și încerc să nu mă gândesc la nimic altceva. Din păcate, pentru că nu reușesc întotdeauna să mă deconectez total de lumea din jur, randamentul meu e scăzut. Și uite așa, din cauză că nici nu pot lucra prea eficient, ziua mea devine și mai proastă.

Totuși, am învățat de la Omul Liniște ceva absolut superb. Atunci când toate ițele sunt încurcate ca-ntr-un nod marinăresc, iau o pauză și ies să mă plimb aiurea pe străzi, cu căștile în urechi. Muzica și aerul mă liniștesc. Dintr-o dată, toți omuleții de pe stradă mi se par din altă poveste, fiecare grăbit să ajungă nicăieri. De obicei, după o jumătate de oră de bramburit aiurea pe străzi, toate problemele omenirii mi se par inexistente, râd în sinea mea că iar mă consum pentru nimic și mă întorc, cu spor, la muncă. Nu-i ca și cum mi-aș șterge cu buretele toate problemele. Doar le acord o importanță mult mai mică. Până la urmă, dacă mă las afectată mai tare de ceva, nu înseamnă că soluțiile apar mai rapid. Înseamnă doar că pierd timp prețios agitându-mă aiurea. Indiferența e, uneori, o binecuvântare.

[trilu-video]http://www.trilulilu.ro/Imakandi/b8a8a352062560[/trilu-video]