Cum am scăpat de stalkeri

Mă plângeam acum un an că în jurul meu pendulează o mână de stalkeri. Nu înțelegeam eu bine ce caută toți acolo, că nu-i tare vroiam, dar erau și mă sâcâiau urât. Un prieten, apoi mai mulți, mi-au zis că-i numai vina mea, că nu știu să le arăt din prima că nu au ce căuta lângă mine și că mă port mult prea frumos cu ei.

Acum, după un an, mă declar stalkerfree. Și sunt foarte fericită cu asta. Observ că niște mici trucuri aplicate cu fiecare dintre ei m-au scos, ce-i drept nu  foarte PR-istic, din povestea asta. Vi le spun și vouă, chiar de tind să se supere careva pe mine, că se simte direct implicat.

În primul rând, am învățat să spun un NU ferm atunci când nu am vrut ceva de la vreun om. Ce-are dacă se supără? Îi trece. Decât să nu pot eu dormi noaptea de telefoane și să nu-mi pot da check-in pe unde umblu, mai bine mormăie altcineva vreo două trei săptămâni și apoi îi trece.

Nu am răspuns la telefon cu săptămânile. Mă refer aici la cazul celor foarte insistenți, care n-au înțeles Nu-ul meu, oricăt de ferm, direct și dintr-o bucată a fost spun. Că, nu-i așa, unii au impresia că în spatele fiecărui nu se află un ”poate”. Așa au învățat și ei de la alții, nu-s de condamnat. Oricum, după vreo lună de nerăspuns la telefon, timp în care Inbox-ul meu s-a umplut de mesaje, au încetat și apelurile telefonice. Totuși, unii au trecut mai departe de asta.

Chiar dacă apar la diverse party-uri și mă plimb prin diferite localuri cam în 4 nopți din 7, nu am fost niciodată disponibilă pentru ei. Ba am avut treabă, ba am fost obosită, ba pur și simplu le-am spus că nu am chef să merg cu ei, că am alte planuri. Oricum, în general, merg peste tot cu prietenii mei, deci nu sunt singură și nici nu pot fi abordată prea ușor. Pentru că nu vreau. Majoritatea s-au oprit înainte să ajungă de punctul ăsta. Doi au avut voința mai puternică de atât.

Le-am blocat accesul la conturile mele online, nu le-am răspuns în continuare la niciun fel de mesaj, mail sau telefon și, de câte ori s-a întâmplat să ne vedem pe la diverse evenimente sau party-uri și-au luat marele ignore. Astea două sunt niște cazuri speciale, pentru că un om normal, oricât de mult și-ar dori pe cineva, se oprește înainte de acest mare ignore. După părerea mea, stadiul ăsta e foarte dureros. Când ajungi într-un punct în care omul pe care tu-l adori nu te mai observă, e de-a dreptul crunt. Cred că doare foarte tare, dar mno…nu știu exact, că nu i-am întrebat pe vreunul.

Ideea e că de vreo câteva luni mă pot bucura liniștită de toate ieșirile mele prin cluburi, de toate evenimentele la care merg și dorm mult mai liniștită. Nu mă mai deranjează niciun stalker și sunt mândră de asta. Recunosc, jocurile mele de copil idiot mi-au dat ceva bătaie de cap, dar acum, că știu ce urmări pot să aibă m-am liniștit. Mă simt ca după o terapie în cercul alcoolicilor anonimi. Vindecată de stalkeri și gata să mă bucur de tot ce e frumos în jurul meu.