Prin anul 2-3 de facultate (nu mai știu exact) eram o gașcă de oameni care în fiecare săptămână, de vreo 2 sau trei ori, ne întâlneam și băteam cluburile. Nu cele de fițe, că nu mi-au fost niciodată aproape de suflet, ci cele pe care le găsești prin Piața Unirii, prin tot felul de pivnițe, cu muzică retro și oameni veseli.
Ne distram bine împreună, dansam până dimineața și, la ora 5, mergea fiecare în camera lui de cămin să doarmă. Eram mereu același grup și toată starea de bine era mai de grabă dată de faptul că eram împreună decât de atmosfera de club, deși nici ea nu era de neglijat.
Au trecut vreo 6 ani de-atunci și încă îmi plac anumite cluburi. Uneori, bineînțeles mult mai rar, îmi dedic câte o noapte de vineri și, împreună cu ceva prieteni, ne petrecem timpul într-un club. Doar că acum mai mult schimbăm opinii decât să dansăm și ne clătim ochii cu activitățile celor din jur, în loc să fim noi protagoniști vreunui dans mai dubios. Și ne-nșirăm uneori la câte o șuetă care durează până spre dimineață, că n-avem toată ziua timp să discutăm despre nemurirea sufletului și profităm de ocazie.
Aseară, spre exemplu, la o oră atât de mică încât unii s-ar fi întrebat dacă e foarte devreme sau foarte târziu, împreună cu un prieten, studiam ultimii dansatori din club. Două fete singure, probabil studente, puțin cam plinuțe. Un tip beat, prea beat să-și mai dea seama ce face și unde e. O gașcă de vreo 4 fete care, probabil, ca și noi, nu mai ies atât de des, dar care, spre deosebire de noi mai au încă chef să danseze până dimineața. Diverși oameni singuri care încă sperau să nu plece de acolo așa cum au venit, dar nici nu păreau a avea o șansă să schimbe asta. Oameni singuri, atât de singuri încât au și uitat ce înseamnă să aibă cine îți face un masaj atunci când te doare spatele, toți cu o unică dorință și totuși incapabili să facă ceva în sensul ăsta.
Noi am râs, am schimbat o vorbă, am băut o apă plată și ne-am dus fiecare să dormim, că zilele de sâmbătă sunt zile pline de activități. Însă am lăsat în urmă o muzică ce urla cam tare pentru ora aceea mică, niște barmani cam obosiți după o tură de noapte și vreo 20 de oameni ale căror zâmbete, demult șterse, urlau și ele în cor că nu vor să fie singure. Cluburile, la ora 5 dimineața, sunt dovada vie că speranța moare ultima.