Cristina și strugurii

Obișnuia bunicu’ să mă-ntrebe când eram mică: Ție ce fructe-ți plac cel mai mult? Și-ntotdeauna răspundeam cu-n rânjet până la urechi: Strugurii, bunu’, sunt ca o mie de fericiri! Mie mi-au plăcut mereu strugurii albi, că cei roșii au coajă tare și nu-s așa buni la gust. Poate de-aia acum, la aproape 30 de ani, prefer vinul alb. 

Și-mi povestea bunicul o istorioară despre struguri. Se făcea că la început strugurii erau mici, amari și fără nicio utilitate. Dar, pentru că locuiau în vița de vie, oamenii îi priveau cu drag și-i îngrijeau, în speranța că atunci când vor crește mari vor fi delicioși. Trecea primăvara, trecea vara, strugurii arătau din ce în ce mai bine. Doar că uneori ploua sau bătea vântul foarte tare și unii dintre struguri erau smulși din viță și aruncați pe jos. Alteori, păsările ciuguleau din câte un ciorchine și stricau boabele.

Dar, majoritatea strugurilor ajungeau să crească și să arate copți. Și-atunci veneau copiii și luau câte un ciorchine. Era acru, li se făcea gura pungă și-l aruncau pe jos, cu majoritatea strugurilor risipiți de pomană. Abia peste o lună sau două oamenii mari culegeau strugurii copți și delicioși, pe care îi adoram eu atât de mult. Mai lăsau în vie doar ciorchinii stricați, cei loviți de grindină sau de păsări și frunzele gălbejite de vreme. ”Numai strugurii care au crescut frumos sunt buni, așa cum îți plac ție. Ceilalți se pierd sau se strică, da’ nu-i vina lor. E vina noastră, că n-avem răbdare să crească de tot sau, câteodată, îi uităm în vie.”

Mereu mi-a zis bunicu’ că-ntr-o bună zi o să mă gândesc la povestea asta și-o să vreau să le spun și altora despre ea. De ce tocmai azi? Pentru că azi am înțeles ce-i cu strugurii din viță.

Oamenii care-mi sunt foarte apropiați știu că pot fi radicală atunci când este cazul. Există oameni care mi-au fost foarte aproape, dar care acum nu mai au în ochii mei nicio valoare. Și le arăt asta prin ignoranța cu care-i tratez. Există alții pe care, atunci când am considerat că m-au trădat, am ales să-i șterg din viața mea. Și toate astea pentru că n-am înțeles că, de fapt, poate ei, poate eu, poate modul în care relaționam au fost ca un ciorchine de struguri cules prea devreme. N-am cultivat suficient de bine relațiile respective sau am ales să culeg roadele timpuriu și n-am avut decât de pierdut.

Am înțeles toate astea abia ieri când, stând de vorbă cu cineva, mi-am dat seama că greșelile pe care le fac oamenii la un moment dat sunt, de cele mai mult ori, rezultat al nerăbdării și al neatenției cu care se tratează. E suficient să faci un pas în spate, să aștepți să se coacă strugurii și să ai grijă de ei, să nu fie stricați de păsări sau de copii. E suficient să acorzi oamenilor din jur încrederea că vor reuși. Cu siguranță, la timpul potrivit, atât oamenii, cât și strugurii vor fi delicioși, tocmai pe gustul meu. Dacă lași soarele și timpul să își facă treaba, unii cresc frumos, ceilalți se coc cu grijă. Rezultatul nu încetează să mă fascineze.