Comunicarea cu femei

Cunosc maximum 3 femei care atunci când vor să comunice niște situații mai puțin roz știu s-o spună verde în față. Degeaba vor sări acum vreo 20 că de fapt și ele sunt așa, că nu-i tocmai drept și-adevărat. Să vă spun o poveste scurtă.

De când lucrez cu Tița (să tot fie vreo 2 ani?) am auzit din nenumărate surse că ne-am fi certat, că n-am fi prietene, că există între noi nu știu ce divergențe. Da, există. De câte ori lucrăm împreună la câte un eveniment, cu siguranță apar momente în care eu am o părere și ea alta. Și ținem amândouă cu dinții de părerile noastre până când ajungem la concluzia că una e mai bună și-atunci mergem în direcția aia. Asta înseamnă că ne spunem verde în față ce pitici avem, că ne certăm uneori, că ne enervăm și tot așa. Dar asta face ca relația noastră să funcționeze: știm și una, și cealaltă să spunem lucrurilor pe nume și să n-o dăm pe după tufiș. În plus, comunicarea de acest tip generează încredere, un element important atunci când vine vorba de muncă în echipă.

În general am observat că femeile nu comunică nimic atunci când au o problemă. Trebuie să ghicești! Să știi! Să le urmărești fiecare mișcare și fiecare oftat, ca și când asta ar fi singura ta preocupare din lume. Vezi că o femeie nu comunică cu tine de 2 zile, musai s-o întrebi ce-a supărat-o. Și dacă îți spune că Nimic, apoi să fii sigur că e vina ta că oftează.

”Nimic” înseamnă, în traducere liberă: ”Mă simt nebăgată în seamă și simt că înnebunesc dacă îți mai repet o dată că trebuie să faci X lucru așa cum ți-am spus eu, nu cum ai învățat singur. Așa că fă bine și roagă-te de mine până simt că ți-am stricat seara, că altfel nu scapi”.

După ”Nimic” urmează tăcerea. În punctul ăsta deja știi că te consideră vinovat pentru toate relele din Univers, de la încălzirea globală la faptul că nu și-a putut cumpăra ieri nu știu ce rochiță verde cu flori. Și, mai rău, după tăcere urmează datul ochilor peste cap. Amice, când ai ajuns în punctul ăsta ai două variante: să stai să încerci să rezolvi problema (care, de cele mai multe ori nici măcar nu-i reală) și să sfârșești prin a pleca să bei o bere cu prietenii, că prea și-a tocat creierii sau să pleci direct să bei o bere și să rezolvi problema când vii acasă, dacă mai găsești ușa descuiată.

Ultima etapă este cea a lacrimilor. Am ajuns la concluzia că orice femeie isterică trebuie lăsată să plângă uneori. Am cunoscut suficiente încât să știu că până nu-și fac numărul, oricum nu se liniștesc. Așa că ori plâng în timp ce tu ieși pe ușă, ori plâng în timp ce tu încerci să înțelegi care-i de fapt problema. Ideea e că plâng și tu trebuie să le lași să plângă.

V-am povestit toate astea pentru că m-am săturat să încerc să le explic fetelor din jurul meu că istericalele, ifosele și pretențiile de prințesă nu le fac mai interesante și nici nu le ajută să-și soluționeze problemele. Că-mi sunt prietene, cunoscute sau colaboratoare, nu le pot suporta în jurul meu când încep să devină prea femei. Am petrecut prea mult timp cu băieții ca să mai cred în manipularea prin lacrimi. De plâns, și bebelușii știu să plângă. Învățați să vorbiți, fetelor.  Comunicarea rezolvă probleme, lacrimile nu.