Uneori am impresia că oamenii din jurul meu sunt sedați cu ceva foarte puternic. Îi simt cum se mișcă în reluare și nu înțeleg ce au de făcut, se afundă într-o stare de lâncezeală acută și apoi încep să se plângă de viața lor tristă. E mereu aceeași poveste și întotdeauna are asupra mea același efect: rămân stupefiată de cât de mult se complac oamenii în situații idioate.
Nu o dată mi s-a întâmplat să mă sune câte cineva și să se plângă de locul de muncă, de proprietari, de chirii, de vecini sau de relația de cuplu. Acum înțeleg că atunci când vine vorba de sentimente e mai greu să controlezi anumite situații și, fără să vrei, te simți cumva într-un punct în care nu poți pleca, deși poate ar fi cel mai bine. Dar când vine vorba de un șef idiot sau de niște colegi nu tocmai străluciți, zic că se pot face mai multe. Spre exemplu, se poate schimba job-ul. Sau, dacă schimbarea e un fel de bau-bau, se poate lua o atitudine.
Ce nu înțeleg e de ce atunci când le spui oamenilor că pot face ceva pentru ei, că pot investi mai mult timp și energie să le fie bine, răspund întotdeauna că nu e vina lor că se întâmplă tot ce se întâmplă. Nu-i ca și când poate fi altcineva vinovat de ceea ce alegi tu să faci cu viața ta. Dacă te mulțumești cu puțin, e doar vina ta. Dacă ești prea comod să faci o schimbare, e iar vina ta. Dacă știi că te sperie orice modificare a rutinei zilnice, nu te mai plânge. Că tot din vina ta nu se întâmplă nimic.
Ne-am obișnuit să așteptăm să ni se întâmple lucruri. Să facă alții pentru noi toată treaba și să nu luăm decizii importante. Cel mult să fim puși să alegem între două tipuri de mere sau două tipuri de bere. Viața trece și apoi, când ne uităm că alții au realizat ceva și noi tot în același loc suntem, dăm vina pe sistem, pe țara asta greșită, pe ceilalți, pe soartă sau pe orice altceva. Că doar nu putem fi noi cei care au greșit. Noi avem răbdare și așteptăm ca valiza în gară. Păcat că uităm să luăm în calcul că valiza aia trebuie ridicată de cineva pentru a ajunge în tren.
Cel mai mult urasc cand un plangacios/plangacioasa ma suna si imi turuie 20 minute cat de groaznica e viata lui/ei si cand ii spun ca ar trebui sa faca ceva, sa schimbe aia si aia raspunsul e intotdeuana: stiu, da, ai dreptate. Si atunci de ce m-ai sunat pe mine sa ma incarci cu problemele tale? Daca tot stii de ce nu faci nimic pentru asta? De ce inca mai astepti sa iti pice totul din cer? Si cel mai important: de ce ma suni de doua ori pe saptamana cu aceiasi problema pe care o ai de o vreme buna?
Daca sunteti cu adevarat deprimati exista prieteni care sa va consoleze, dar daca aveti doar chef de sticat ziua cuiva va sfatuiesc sa va abtineti, poate nici noi nu stam pe roze, dar macar incercam sa facem ceva.
Vorba nu stiu cui: daca Dumnezeu ti-a dat lamai atunci fa limonada nu sta degeaba. (asa era sau am adaptat-o eu?)