Bătrânul și marea

Am intrat în birt pentru că muream de sete. Aș fi putut alege un altul, nu știu ce m-a determinat să intru fix în birtul ăla absolut infect. După mai bine de 200 km de când m-am chinuit să nu termin singura sticlă de apă de 0,5 pe care am găsit-o prin mașină, am simțit că am descoperit o oază în plin deșert. N-am vrut să opresc pe drum, în benzinării. Mi-am închipuit că voi ajunge mai repede la destinație. Însă la 3 ore și ceva de când am plecat de acasă mi-am oferit o binemeritată pauză de cafea și apă plată. Adevărul este că n-am știut la ce mă înham. Prea mult drum de una singură nu face bine la tărtăcuță. Aduce idei ciudate din lumi uitate demult, din vieți care parcă au fost trăite de altcineva, altundeva, altfel decât obișnuiesc eu să o fac.

Mult fum în birt. Și oameni ciudați. Mereu m-am întrebat ce se întâmplă în sufletul celor care la ora 10-11 dimineața beau poșirci împuțite în birturile ieftine. Cum pot trăi cu ratarea și cum se împacă cu ideea că viața lor s-a sfârșit, deși ei încă mai trăiesc? Mi-am aprins o țigară și mi-am amintit cum într-o altă poveste fumam țigări împrumutate într-un birt prăfuit de la marginea unui drum pe care nu mai treceau demult mașini. 

Atunci plecasem la mare cu autostopul, împreună cu un prieten. Făceam o competiție cu alti 4 autostopiști. Ultimii ajunși în Vamă pierdeau pariul și dădeau o ladă de bere celorlalți. Am zâmbit. Un moșulic de la masa vecină mi-a cerut o țigară și-un foc. Și-a început să-mi povestească despre o femeie pe care a cunoscut-o cu mult timp în urmă. O femeie ”cu ochii ca marea, ca ai tăi”. M-am prefăcut că îl ascult și mi-am văzut de cafeaua mea cu gust de noroi și neliniște. Cea mai bună cafea pe care am băut-o până atunci. Plecasem singură la mare. Pentru prima dată în viața mea mi-am împachetat lucrurile, am făcut plinul și-am plecat fără să știu unde vreau să ajung. Știam doar că vreau să fie departe.

Moșul de la masa vecină povestea într-una despre femeia aia din tinerețea lui. Nu știu ce mi-a spus, nici nu cred că ținea musai să înțeleg ce-mi zice. Era ceva poveste cu marea, cu o Dacie 1300 și primul concediu din viața lui. Cred. Cel puțin asta am prins din toată polologhia aia. Da, în primul concediu din viața mea mă simțeam și eu. Prima dată când am luat o pauză de la toată munca și de la toți oamenii. Cel mai tare mă amuza să știu că pe la ora aia omul de lângă care am plecat urmează să se trezească și va observa că nu sunt acolo. Poate și-o fi imaginat că am plecat cu vreo treabă în oraș sau că am coborât după țigări. Cât timp i-o fi luat să-și dea seama că nu mă mai întorc? Și oare când și de câte ori m-o fi sunat? Bine că mi-am închis telefonul.

După încă vreo două țigări am decis că-i timpul să plec în drumul meu. L-am lăsat pe barman cu ștersul cănilor slinoase, pe moșulici cu vodka lor ieftină și-am încercat să-l expediez cu grație pe colegul de taclale de la masa vecină. Cumva dezamăgit, mi-a spus: ”Dacă mai stătai o vreme ți-aș fi spus sfârșitul poveștii. Poate ți-ar fi plăcut, poate ai fi înțeles și poate te-aș fi luat de nevastă. Da’ tu te grăbești să mergi spre nicăieri și poate că n-ajungi niciunde.” Cum o fi știut el toate astea, habar n-am. Dar, câțiva ani mai târziu, m-am trezit dându-i dreptate.