Adevărul despre secretare

N-am fost încă întâmpinată vreodată de o secretară relaxată, care să transmită încredere și siguranță și care să mă facă să mă simt confortabil în așteptarea întâlnirii cu șeful ei. Bine, am întâlnit, dar era la Budapesta, deci nu de-a noastră. În mintea mea, o secretară e un fel de ”gazdă” atunci când mergi într-o vizită de curtuazie sau business la o companie. Așa cum o gazdă se îngrijește să te simți bine în casa ei, așa și o secretară ar trebui să îți transmită același lucru. Și nu, zâmbetul ăla fals de gazelă nu transmite căldură. Cel mult un ”mă deranjezi și nu ți-aș zâmbi dacă nu m-ar plăti șefu”.

Și noi suntem de vină pentru tot. Am creat o cultură în care secretarele sunt un fel de dumnezei. Le-am șpăguit până nu ne-au mai putut suporta și le-am pupat în locuri ferite de lumină până ni s-au uscat buzele. Că mitul spune că fiecare secretară e un fel de Cerber. Nu ajungi la șef până nu treci de ea. Sau, dacă ești angajat, nu scapi de blestemele șefului dacă nu-ți pune ea o vorbă bună.

O secretară știe tot ce mișcă într-o companie. De la ce business-uri face șefu’, la cine îl scoate seara la cină. Și de la ce angajat ajunge ultimul la cine se întâlnește cu cine și unde. În plus, secretara este singura care știe circuitul natural al bunurilor firmei. Așa că se servește nestingherită cu tot ceea ce ar putea avea nevoie, c-o fi vorba de papetărie, cafea, saci de aspirator sau cine știe ce bunătăți pregătite pentru musafirii șefului.

Niciodată n-o să transmită cuiva toată informația care i se cere. Știe foarte bine că e indispensabilă doar atât timp cât numai ea știe anumite lucruri și nimeni altcineva nu are acces la ele. Păzește cu sfințenie toate secretele, dar nu uită să lanseze câte un zvon pe la ușile șefului. Ea te poate urca și te poate coborî pe scara ierarhică a companiei printr-un simplu gest. Și nu, nu trebuie să fie mai apropiată de șef decât permite bunul simț. Ea e acolo, în funcția ei de secretară pentru că șeful are încredere în ea, nu în favorurile sexuale pe care i le-ar putea oferi. Deși, niciodată nu poți știi sigur ce se întâmplă în spatele ușilor închise ale biroului.

Le avem cum ni le-am educat până la urmă. Le merităm din plin și nu ar trebui să ne plângem de ele. Sunt temute și invidiate, dar și blamate de atâtea ori pe zi. Le ocolim de câte ori putem și am prefera să nu existe în Univers. Dar azi, când m-am întâlnit cu directorul unei cunoscute multinaționale, am înțeles totul. M-a primit într-un haos colosal, am primit o cafea ca vai de ea, omul nu se putea concetra la ce vorbeam că în biroul secretarei suna încontinuu telefonul, îi intrau mailuri peste mailuri, era livid, stresat și obosit. M-am simțit ca-ntr-un haos până să mă pot obișnui puțin cu atmosfera și să fiu capabilă să trec la discuții relevante.

Înainte să plec, omul s-a scuzat și mi-a mărturisit că se simte puțin pierdut de alaltăieri. Secretara lui s-a îmbolnăvit și a plecat de urgență în concediu medical. Secretarele există nu să ne împiedice să ajungem la șefii lor, ci să-i împiedice pe alții să ne deranjeze în timp ce noi discutăm lucruri importante cu șefii. Cum trecem de ele ține de fiecare dintre noi. Orfeii le pot cânta, Herculii se pot război. E o chestiune de gust și de alegere. De azi nu mai vreau zâmbete pe fețele lor, vreau eficiență. Și să fie sănătoase, da?